Filmul a fost considerat în 1976 mult prea brutal, multitudinea nefirească de scene cu conţinut sexual au atras confuzia producătorilor, acestora fiindu-le greu să-l claseze într-o categorie anume, căci pe de o parte era imposibil de prezentat publicului larg reticent la astfel de atacuri vizuale, iar în acelaşi timp, mult prea ciudat pentru piaţa industriei de film porno. La momentul lansării lui din 2001 critica susţinea că Une vraie jeune fille are un discurs coroziv, imposibil de integrat în comoditatea receptării publicului de cinema de pretutindeni. Filmul lui Catherine Breillat nu oferă nicio plăcere erotică vizuală, fiecare secvenţă de nuditate este o pipăială iritativă a limitelor autoimpuse care exclud din sfera intelectuală toate trăirile sau sentimentele umane deloc confortabile şi plăcute procesului de introspecţie.
Une vraie jeune fille amestecă imagini abstracte ale nudităţii feminine, fantezii neobişnuite cu un bărbat, tânăr muncitor, lichide albicioase-gălbui care se preling pe degetele tinerei fete Alice, noroi, urină, lenjerie intimă; toate survolând la limita dintre vis, fantezie şi realitate. Atmosfera bizară a filmului se instalează încă de la început şi se intensifică treptat pe măsură ce delimitările riguroase dintre real şi ficţiune devin tot mai vagi. Cumulul intens de tensiune sexuală se dispersează sec la finalul filmului atunci când apropierea mult aşteptatului act sexual dintre Alice şi tânărul muncitor este brusc curmată de moartea bărbatului.
La fel de bine, toate scenele pot fi doar simple născociri ale imaginaţiei exuberante a fetei în timp ce stă în pat cu ochii închişi. Catherine Breillat infuzează în mod inteligent, pentru a spori şi mai mult misterul, sensibilitatea tinerei Alice pentru cântecele pop care o afiliază şi apropie de imaginea adolescentului tipic. Mişcările languroase de dans cu radioul în braţe nu sunt străine niciunui adolescent de rând.
Sursa stranietăţii comportamentului fetei aflată la vârsta primei menstruaţii nu prinde contururi explicative, voyerismul ireverenţios nu obţine un sens real, ci freamătă undeva la limita cu suprarealismul. Alice, plictisită şi dezgustată de familia ei conservatoare: o mamă reprimată şi frustrată şi un tată libidinoso-aventurier, îşi descoperă sexualitatea instinctiv, fără sentimentul ruşinii, ea îl urmăreşte pe tânărul bărbat, muncitor la fabrica de cherestea a tatălui ei, şi îl priveşte drept în ochi cu ingenuitate şi fără ezitare. Procesul exploatării se sfârşeşte îndată ce a privi este deturnat în a fi surprins şi prins în acţiune. Descoperirea propriei sexualităţi nu o transformă pe Alice într-o curvă, aşa cum o numeşte la un moment dat chiar mama sa, ci într-un personaj periferic cu deficienţe uzuale imposibil de acceptat într-o perioadă în care societatea oprima orice abatare de la reguli.
Sinceritatea cu care Catherine Breillat surprinde în Une vraie jeune fille experimentarea deloc elegantă, dar nu mai puţin lipsită de profunzime, a sexualităţii feminine a fost aspru taxată în 1976 până la înăbuşirea totală timp de 25 de ani a filmului, dar apreciată şi mult mai accesibilă publicului de după anii 2000. Sexul este subiectul, nu obiectul demersului meu, susţine regizoarea Catherine Breillat pentru a pune capăt atacurilor, încă fără sfârşit, la adresa conţinutului sexual expus. Une vraie jeune fille este un pumn sfidător împotriva unei societăţi clişeizate, interesată mai degrabă să acorde atenţie lucrurilor superflue decât fanteziilor sau experienţelor reale spre care ne pot îndrepta imaginaţia, curiozitatea şi intelectul.