"Nu cred că există ţară în lume, inclusiv în rândul ţărilor aflate sub dominaţie colonială, unde colonizarea economică, umilinţa şi exploatarea s-au manifestat mai pregnant decât în Cuba, în parte din cauza politicilor adoptate de ţara mea în timpul regimului Batista. Am fost de acord cu proclamaţia pe care Fidel Castro a făcut-o în munţii Sierra Maestra, când a cerut, în mod justificat, dreptate, tânjind după eliminarea corupţiei din Cuba. Voi merge chiar mai departe: până la un anumit punct e ca şi cum Bastista era încarnarea unui număr de păcate comise de către Statele Unite ale Americii. Acum va trebuie să plătim pentru acele păcate. În ceea ce priveşte regimul Batista, sunt de acord cu primii revoluţionari cubanezi. Acest lucru este clar." (http://en.wikipedia.org/wiki/Cuban_Revolution)
Declaraţia de mai sus este extrasă dintr-un interviu pe care preşedintele John F. Kennedy i l-a acordat jurnalistului Jean Daniel în 24 octombrie 1963, la trei ani după embargoul impus de SUA Cubei şi la doi ani după invazia eşuată din Golful Porcilor, în care acelaşi John Kennedy a încercat să răstoarne regimul proaspăt instaurat al lui Fidel Castro. Declaraţia este şi mai surprinzătoare în condiţiile în care vine din partea preşedintelui unei ţări acuzate în repetate rânduri de colonizare economică şi culturală. Însă este o declaraţie care spune multe atât despre complexitatea politicianului John F. Kennedy, cât şi despre superficialitatea cu care a fost împachetat, vândut şi consumat Războiul Rece, o perioadă istorică în care diavolul se muta când de o parte, când de cealaltă a globului, în funcţie de ideologia celui care construia mesajul.
Declaraţia lui Kennedy este cât se poate de precisă. Regimul lui Fulgencio Batista schilodise economic această mică insulă din Caraibe, unde analfabetismul şi sărăcia erau în floare, în mare parte cu ajutorul Mafiei şi a companiilor americane ce deţineau o bucată grasă din economia ţării. Revoluţia lui Fidel Castro a fost o mişcare de eliberare de sub dominaţia acestora şi a adus reforme importante care au crescut nivelul de trai al populaţiei, au scăzut rata de analfabetism şi au relansat economia. Din păcate, pentru restul lumii "libere", a fost o revoluţie marxistă, deci nu putea fi susţinută. Ca urmare a embargoului impus de SUA, Cuba a făcut eforturi extinse să se apropie de URSS. Bucuroşi că au un vârf de lance în spinarea imperialistă a SUA, liderii URSS s-au grăbit să laude şi să susţină modelul cubanez. Soy Cuba, regizat de Mikhail Kalatozov în 1964, este unul dintre rezultatele acestei fructuoase colaborări.
Realizat de Mosfilm şi Instituto Cubano del Arte y la Industria Cinematográficos cu scopul de a construi o aură mitologică în jurul Revoluţiei Cubaneze şi de a răspândi mesajul său în alte ţări aflate într-o luptă de eliberare, fapt de care se fac vinovate şi multe filme realizate la Hollywood fără a-şi dezvălui atât de vădit intenţiile, produse cu unicul scop de a crea legende în jurul unor fapte de curaj - şi aici putem vorbi de la The Birth of a Nation (1915), al lui D.W. Griffith, până la recentul Lincoln (2012), al lui Steven Spielberg, trecând prin multele filme de gen sponsorizate de armata americană, precum Pearl Harbor (2001, r. Michael Bay) - Soy Cuba nu este altceva decât istoria romanţată a unei revoluţii, o melodramă încapsulată în agitprop, însă este unul dintre cele mai ciudate şi mai fascinante filme de propagandă produse vreodată. Inspirat şi modelat după Que viva Mexico! (1930) documentarul neterminat al lui Serghei Eisenstein despre Mexic, Soy Cuba a fost respins atât de poporul cubanez, cât şi de cel sovietic, încă de la lansare, fiind acuzat de formalism şi lipsă de etică. Ca urmare a acestui lucru, a fost pus pe raft şi dat uitării timp de 30 de ani până când a fost redescoperit, în 1992, şi primit cu laude de către critici de film, cineaşti şi cinefili, deopotrivă bucuroşi că pot lăsa Războiul Rece în urmă şi că pot discuta liberi despre film fără teama de a fi acuzaţi că fie sunt comunişti, în cazul vesticilor, fie sunt anti-comunişti, în cazul celor din fostul bloc sovietic.
Acuzaţiile de formalism, aruncate, de altfel, şi lui Eisenstein şi avangardiştilor sovietici în epoca stalinistă, par controversate în condiţiile în care filmul a fost realizat într-o perioadă de dezgheţ estetic, post-stalinist, în care rigorile stricte ale realismului socialist fuseseră date la o parte pentru a face din nou loc ambiţiilor şi esteticii avangardiste ce propulsaseră cinemaul sovietic într-o poziţie de lider în anii '20. Însă chiar şi în lumea orwelliană a imperiului sovietic, acestea se susţin. Nivelul ideologic din Soy Cuba se prăbuşeşte în primul rând în faţa stilisticii alese de Kalatozov şi în al doilea rând în faţa încărcăturii melodramatice a celor patru poveşti care alcătuiesc filmul.
Astfel, prima poveste prezintă faţa hidoasă a caracatiţei imperialiste americane şi a reprezentanţilor săi, veniţi să se bucure de cazinourile şi bordelurile Cubei, care refuză însă să vadă mizeria vieţii de zi cu zi a oamenilor pe care îi exploatează. Tinere fete stau înşirate la bar ca bucăţi de carne în vitrine, aşteptând să fie "consumate" de o mână de americani grotesc portretizaţi, în timp ce în fundal un tânăr cântă înconjurat de statui ale unor idoli. În cea de-a doua poveste, un ţăran ce află că plantaţia lui de trestie de zahăr stă pe o bucată de pământ vândut companiei americane United Fruit adoptă tehnica "pârjolirii pământului", dându-şi singur foc la plantaţie înainte să cadă în mâna capitaliştilor. A treia poveste prezintă asaltul asupra Palatului Prezidenţial din Havana, din 1957, şi tragica moarte a unui student marxist care înfruntă tunurile de apă ale armatei lui Batista şi moare de mâna şefului supraponderal al Poliţiei, în timp ce a patra poveste prezintă momentul formării armatei de guerilă a lui Fidel Castro în munţii Sierra Maestra, personificată printr-un ţăran care îşi pierde copilul într-un bombardament comandat de Batista şi care îşi câştigă locul printre soldaţi omorând un om şi capturându-şi singur propria armă. Este poate de înţeles de ce aceste portretizări melodramatice ale unei revoluţii mult prea recente şi prea dureroase i-au indignat pe cubanezi, aşa cum este de înţeles de ce viziunea romanţată şi lirică a unei revoluţii marxiste de succes i-a nemulţumit pe sovieticii care sperau ca filmul să îndemne şi alte popoare la luptă.
Deşi Kalatozov îi face numeroase reverenţe lui Eisenstein în acest film, Soy Cuba este mai degrabă melancolic şi nu are nimic din forţa, ritmul şi capacitatea de indignare pe care o au filme ca Greva (1924) sau Crucişătorul Potemkin (1925), la care Kalatozov face, de altfel, trimitere directă în secvenţa luării cu asalt a Palatului Prezidenţial din Havana, inclusiv prin filmarea revoluţionarilor coborând treptele palatului pentru a înfrunta armatele lui Batista. Mult-hulitul formalism intervine în opţiunile estetice ale lui Kalatozov şi ale operatorului Sergei Urusevsky, alături de care Kalatozov a filmat cele mai apreciate filme ale sale, Zboară cocorii (1957) şi O scrisoare care nu a fost trimisă niciodată (1959). Filmul are foarte puţin dialog, predominantă fiind muzica non-diegetică şi voice over-ul narat în limba spaniolă, în care o voce feminină, personificarea Cubei, îşi recită amărăciunea în cuvinte scrise de poetul sovietic Evgenii Evtushenko. Mizanscena, însă, este de cele mai multe ori hipnotizantă. Printr-un balet al camerei care se poate regăsi mai apoi în filmele lui Theodoros Angelopoulos (strict prin felul în care camera urmăreşte un personaj pe care îl părăseşte după un timp pentru a urmări un altul, totul într-un singur cadru secvenţă), Kalatozov te invită să aluneci într-o Cuba expresionistă, filmată din unghiuri ascuţite, într-un chiaroscuro puternic, în spaţii distorsionate prin lentile cu unghiuri largi şi filmări hand-held în care camera plonjează de pe acoperişul unei clădiri direct în apa unei piscine. Stilul vizual este atât de puternic, încât înghite cu totul mesajul politic, ceea ce este de neacceptat, chiar şi în Uniunea Sovietică reformată post-stalinistă. Deşi mitologizant, romanţat şi prea liric pentru inimile înfierbântate şi nerăbdătoare ale revoluţionarilor, Soy Cuba este unul dintre cele mai curajoase şi mai fascinante documentare făcute vreodată, o odă închinată avangardiştilor sovietici, un film care merită studiat pe îndelete.
Soy Cuba / Eu sunt Cuba
URSS - CUBA, 1964
Regie: Mikhail Kalatozov
Imagine: Sergei Urusevskiy
Scenario: Evgenii Evtushenko şi Enrique Pineda Barnet
Sunet: Vladlen Sharun / Muzică: Carlos Fariñas / Montaj: Nina Glagoleva
Cu: Sergio Corrieri, Salvador Wood, José Gallardo, Raúl García.