Premiul Don Quijote 2005

Institutul Cervantes din Bucureşti şi Primăria oraşului Alcalá de Henares (Spania) organizează cea de-a treia ediţie a Premiului Don Quijote. Cîştigătorul va fi desemnat în urma unui concurs al cărui sens este chiar îndemnul la lectura romanului Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra.

Cei interesaţi vor trebui să identifice - indicînd pagina şi capitolul respectiv – cele şase fragmente prezentate mai jos, extrase dintr-una din cele două traduceri integrale din limba spaniolă publicate pînă acum:

1. Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu
2. Don Quijote de la Mancha în româneşte de Sorin Mărculescu

În continuare, după identificarea fragmentelor şi pe baza lor, participanţii la concurs vor argumenta în maximum 3000 de semne care traducere li se pare mai convingătoare. Vîrsta maximă a candidaţilor: 30 de ani.

Răspunsurile, semnate cu pseudonim, vor fi trimise la Institutul Cervantes pînă în data de 15.04.2004 (prin poştă sau predate la secretariat). Datele personale, în plic închis, sigilat de către expeditor, vor fi ataşate răspunsului.

La cea de-a treia ediţie a sa, Premiul Don Quijote constă într-o călătorie de o săptamînă la Alcalá de Henares - Spania.

Decernarea premiului va avea loc în data de 23 aprilie 2005, Ziua Mondială a Cărţii – Ziua lui Cervantes.





1. Sancho stătu să se scarpine în cap, ca să-i vină epistola în minte, proptindu-se cînd pe un picior cînd pe celălalt. Se uita ba în pămînt, ba la cer, şi, în sfîrşit, după ce-şi rosese pe jumătate buricul unui deget, ţinîndu-i cu sufletul la gură pe cei ce se aşteptau să înceapă din clipă în clipă a vorbi, mai lăsînd să treacă o bună bucată de vreme, zise:
- Zău, domnule părinte, să mă ia mama dracului dacă-mi mai aduc aminte de carte, cu toate că ştiu bine că zicea la început aşa: "Înaltă şi subterană stăpînă..."


2. - Jur şi zic zău lui Dumnezeu că înălţimea-ta nu eşti în toate minţile, stăpîne don Quijote! Fiindcă altfel se poate să stai măria-ta în cumpănă cînd e vorba de însurătoare cu o prinţsă atît de sus-pusă ca asta? Crezi că are să-ţi mai pice vreodată pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă vreo pleaşcă aşa ca asta, care ţi-a picat acuma pe cap? O fi cumva mai frumoasă domniţa Dulcinea? Aş, de unde, nici pe jumătate! Ba aş fi gata să jur că nu-i ajunge nici la degetul cel mic ăsteia pe care-o vezi acum în faţa ochilor. Oi mai apuca eu să pun mîna pe comitatul făgăduit cînd mi-oi vedea ceafa dacă luminaţia-ta-mi tot umbli după cai verzi pe pereţi! Însoară-te, însoară-te numaidecît - ce dracu!- şi pune mîna pe regat, că ţi-a picat de bogdaproste! Şi-odată rege, fă-mă şi pe mine, acolo, marchiz sau guvernator, şi cît mai repede, măcar de-ar fi să se ducă dracului toate!


3. - Am fost vestit de acest scutier al meu, frumoasă señora, că slava noastră a fost nimicită şi fiinţa voastră destrămată, căci, din regină şi doamnă înaltă cum obişnuiaţi să fiţi, v-aţi prefăcut într-o domnişoară ca oricare alta. Dacă toate acestea s-au săvîrşit din porunca acelui necromant şi rege ce v-a fost tată, şi care se teme că nu voi şti să vă dau sprijinul datorat, atît de necesar, declar că nu se pricepea şi nu se pricepe nici cu spatele în istoriile cavalereşti, căci de-ar fi fost să le citească şi să le parcurgă cu tot atîta luare-aminte şi la fel de pe-ndelete cum le-am parcurs şi citit eu, ar fi putut afla la fiecare pas că alţi cavaleri, mult mai vestiţi decît mine, au săvîrşit lucruri mai grele încă, căci nu-i mare lucru la ei să ucidă un biet urieşel, oricît de înfumurat ar fi să fie...


4. Vrăjitorii m-au prigonit, vrăjitorii mă prigonesc şi vrăjitorii mă vor prigoni pînă vor da cu mine şi cu înaltele mele fapte cavalereşti în adînca genune a uitării; şi tocmai acolo mă vatămă şi mă lovesc unde văd ei că mă doare mai mult; pentru că să-i răpeşti unui cavaler rătăcitor pe aleasa inimii, e ca şi cum i-ai răpi ochii cu care vede, soarele care-l luminează şi stîlpul de care se sprijină. Am spus-o de-atîtea ori, şi-o mai spun şi acuma, că un cavaler rătăcitor fără aleasa inimii lui e ca şi un copac fără frunze, ca şi o zidire fără tencuială, ca şi o umbră fără trupul de unde îşi ia obîrşia!


5. - După cît mă taie capul, treaba asta oi descurca-o eu într-o clipită, şi e aşa: va să zică, omul ăsta se jură că se duce să moară în spînzurătoare, şi dacă moare-n felul ăsta, se cheamă c-a jurat adevărat, şi după legea dată, drept e să fie slobod şi să treacă podul; iar dacă nu-l spînzură, atunci a jurat mincinos, şi, după aceeaşi lege, trebuie să-l spînzure.


6. - Ţine-n seamă, Sancho, răspunse don Quijote, că se află două soiuri de frumuseţe, una a sufletului, iar cealaltă a trupului. Aceea a sufletului străluceşte şi se arată în bunurile minţii, în cinste, într-o purtare cuviincioasă, în mărinimie şi în bună-creştere, şi toate lucrurile astea pot să înceapă şi să-şi găsească lăcaş şi în sufletul unui om urît; şi dacă-ţi îndrepţi gîndul către această frumuseţe, şi nu către cea trupească, atunci şi dragostea răsare, mai năvalnică şi mai puternică. Eu, dragă Sancho, am ochi să văd că nu sînt frumos, dar tot atît de bine-mi dau seama că nici prea pocit nu sînt, şi un bărbat, avînd darurile sufleteşti de care ţi-am pomenit, e destul să fie ceva mai frumos decît dracu spre a fi îndrăgit.







1. Sancho Panza prinse a se scărpina în cap ca să-şi amintească scrisoarea şi se lăsa când pe un picior, când pe altul, se uita când în pământ, când la cer, şi-n cele din urmă, după ce-şi rosese jumătate din buricul unui deget, ţinându-i cu sufletul la gură pe ceilalţi care aşteptau să le-o spună, zise după un foarte lung răstimp:
- Zău, domnule licenţiat, să mă ia toţi dracii dacă-mi mai amintesc ceva din scrisoare, deşi la-nceput zicea: "Înaltă şi scărmănată doamnă".
- Nu va fi spunând - spuse bărbierul - scărmănată, ci supraumană sau străluminată doamnă.


2. - Afurisit să fiu, mă jur că înălţimea ta, seniore don Quijote, nu ai judecata întreagă! Păi cum se poate să pui, înălţimea ta, la îndoială căsătoria cu o prinţesă atât de înaltă ca asta? Socoţi că soarta o să-ţi scoată-n cale de sub fiecare pietricică un asemenea noroc cum îţi scoate-acuma? Ce, e oare mai frumoasă stăpână-mea Dulcineea? Nu, nici vorbă, nici pe jumătate, ba chiar aş zice că n-ajunge nici la pantoful celei din faţa domniei tale. Aşa că o să-mi capăt comitatul nădăjduit când mi-o suna ceasul rău dacă înălţimea ta o să tot cauţi trufe-n largul mării. Însoară-te, însoară-te numaidecât, pe toţi dracii, ia regatul ăsta care-ţi pică-n mâini pe daiboj şi, o dată ajuns rege, fă-mă şi pe mine marchiz sau cârmuitor peste vreo provincie, şi-apoi, lua-le-ar dracu' pe toate.


3. - Sunt informat, frumoasă doamnă, de acest scutier al meu că măreţia voastră s-a anihilat şi fiinţa vi s-a nimicit, întrucât, din regina şi marea stăpână ce obişnuiaţi a fi v-aţi preschimbat într-o domnişoară particulară. Dacă asta s-a întâmplat la porunca necromantului vostru de tată, care s-a temut că eu n-aveam să dau ajutorul necesar şi cuvenit, zic că n-a ştiut şi nu ştie nici jumătate din liturghie şi că a fost puţin versat în istoriile cavalereşti; căci, dacă le-ar fi citit şi parcurs la fel de atent şi cu la fel de multă răbdare cum le-am parcurs şi citit eu, ar fi găsit la fiecare pas cum alţi cavaleri cu mai mică faimă decât a mea au săvârşit lucruri mai dificile, nefiind mare scofală să ucizi un urieşel, oricât de arţăgos ar fi acesta...


4. Vrăjitori m-au persecutat, vrăjitori mă persecută şi vrăjitori mă vor persecuta până când mă vor azvârli pe mine şi înaltele-mi fapte cavalereşti în adâncul abis al uitării, atingându-mă şi rănindu-mă tocmai unde văd că mă doare cel mai tare; căci a i-o răpi pe doamna sa unui cavaler rătăcitor însemnează a-i răpi ochii cu care vede şi soarele cu care se luminează şi hrana cu care se nutreşte. În multe alte împrejurări am spus-o, iar acuma o spun din nou: cavalerul rătăcitor fără doamnă este ca arborele fără frunze, clădirea fără temelie şi umbra fără trupul care să-i fie cauza.


5. - După părerea mea, am să dezleg daravela asta iute şi degrabă: omul cu pricina jură că se duce să moară în spânzurătoare, iar dacă va muri în ea, a jurat adevărat şi, potrivit legii impuse, merită să fie liber şi să treacă podul: iar dacă nu-l vor spânzura, a jurat strâmb şi în temeiul aceleiaşi legi merită să fie spânzurat.


6. - Ia seama, Sancho - răspunse don Quijote -, sunt două feluri de frumuseţe: una a sufletului şi alta a trupului; cea a sufletului tronează şi se manifestă în minte, în virtute, în buna cuviinţă, în mărinimie şi în buna creştere, iar toate aceste calităţi sunt posibile şi se pot afla şi într-un un om urât; şi când pui ochii pe o asemenea frumuseţe, iar nu pe cea a trupului, iubirea obişnuieşte să ia naştere cu vigoare şi foloase. Eu, Sancho, văd prea bine că nu sunt frumos, dar ştiu la fel de bine şi că nu sunt diform, şi unui om de calitate îi e de ajuns să nu fie monstru ca să fie într-adevăr iubit, cu condiţia să aibă înzestrările sufleteşti pe care ţi le-am spus.


Parteneri media: "22", Apostrof, Observator Cultural, Orizont, România Literară, Suplimentul de Cultură, Ziua, Radio Bucureşti, Radio România Cultural, www.liternet.ro, www.onlinegallery.ro.