Caracterul sincretic, interdisciplinar, ca şi nonconformismul manifestărilor din care a fost alcătuit - spectacole multimedia, instalaţii interactive audio-vizuale, expoziţia de fotografie InnerSpace, proiecţii de film (scurtmetraje), cu muzică live, concepute special pentru această ocazie şi, în final, un concert al cărui motiv / pretext tematic a fost jocul de şah - au transformat cele trei zile, cât a durat noul Festival, într-o binevenită prelungire a atmosferei ultimelor trei ediţii ale Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi. Spun binevenită, întrucât am certitudinea că fenomenul artei contemporane stimulează intelectul şi psihicul uman într-o măsură notabilă supunându-l - în sensul cel mai nobil al cuvântului - unui permanent exerciţiu de verificare a propriului orizont cultural şi chiar a descoperirii propriei identităţi uman-spirituale. Căci, în timp ce semnificaţiile artei clasice sunt intrinseci, cele ale artei contemporane sunt voalate, camuflate, deghizate, iar decriptarea lor necesită adesea efortul unor investigări în zonele adiacente artei respective - cea sonoră în cazul de faţă. Or, creaţia - indiferent de domeniu - are rolul unei veritabile oglinzi, care te ajută, cum ar spune Plotin, să "înlături prisosul, să îndrepţi ceea ce e strâmb, să cureţi ceea ce e întunecos [în propria fiinţă], făcându-l luminos...". Iar în anii din urmă, artiştii tind cu oarecare consecvenţă spre recuperarea armoniei, a consonanţei, a lirismului, a purităţii melodice primordiale.
Au fost trei zile dense, în care s-a spus "mult în puţin", fiecare eveniment reuşind să coaguleze un public al cărui număr a depăşit toate aşteptările - semn că omul modern e dispus, în fine, să descindă în sine, privindu-se în oglinda artei zilelor sale, cu scopul de a-şi cunoaşte mai ales limitele, pe care doreşte să şi le depăşească.
Dacă ar fi să personalizez fiecare dintre cele trei zile cât a durat festivalul, aş spune că prima zi a stat sub semnul spaţio-temporalităţii - poate şi datorită asocierii mediului electronic cu sunetele specifice clavecinului, în recitalul inaugural susţinut de către organistul şi clavecinistul Michael Quinn şi compozitorul Fergal Dowling - totodată iniţiatori, în 2008, ai grupului de muzică electroacustică Dublin Sound Lab.
Deşi timbralitatea clavecinului şi-a păstrat mereu autenticitatea, procesarea electronică şi computerizată a sunetelor a permis multiplicarea şi amplificarea lor, generând spectre şi halouri cu efecte spectaculoase uneori. În lucrarea intitulată Grădina secretă II, pentru clavecin şi 4 canale de bandă, a compozitoarei finlandeze Kaija Saariaho, sunetul concret, armonia, timbralitatea au interferat ori s-au suprapus, prin intermediul procesărilor electroacustice, de tipul celor practicate în cadrul IRCAM (Institutul de Cercetări şi Coordonări Acustice / Muzicale), a cărui absolventă este şi autoarea, plăsmuind adevărate reţele, preponderent ritmice. Construită din succesiuni de coliziuni şi sincope, din contorsiuni contrapunctice şi porţiuni liniare, muzica a părut a se naşte în conformitate cu procesul construcţie/deconstrucţie, tipic evoluţiei Universului. Era ca şi cum s-ar fi confruntat două epoci diametral opuse, întâlnite însă pe axa spaţio-temporalităţii într-o simultaneitate amiabilă: preclasicismul - reprezentat de timbrul clavecinului - şi era cosmicităţii prin excelenţă, reprezentată de mediul computerizat! Abia în final, după epuizarea erupţiilor ritmice se instalează repaosul, revelând, printr-o linearitate sonoră plutitoare, magia aproape esoterică a grădinii secrete.
Piesa Sur les pointes (Pe vârfuri), pentru clavecin, a irlandezului Gerald Barry, considerat drept un "compozitor cu invenţii stranii şi rare", a avut alura unui intermezzo liric, a cărui puritate a constat în simplitatea ritmico-melodică a motivului tematic, amintind de ritmul copiilor din folclorul universal. A fost un insert, asemănător unei teme cu variaţiuni, bazate pe o combinatorie intervalică la fel de simplă, cu unele conglomerări acordice sporadice. Mai complexă decât primele două - deşi doar o schiţă! -, piesa lui Fergal Dowling, Sketch, pentru violă, voce, clavecin şi computer e clădită, aşa cum o spune şi titlul, pe un tipar teatral-dramaturgic, sau ca să cităm viziunea autorului asupra actului componistic, sub forma unui "act sculptural, ce include implicarea obiectelor sonore şi a prezenţei spaţiale." Aşadar, vocea ar avea semnificaţia unei sculpturi, iar instrumentele, pe cea a obiectelor sonore, toate legate între ele de rezonanţa mediului electronic. Lucrarea nu e lipsită de o tentă umoristică, rezultată din succesiunile sincopate ale ritmurilor eterogene, minimaliste, dar şi din intervenţiile vocii înregistrate, care rosteşte cuvinte disparate - de la numere la lucruri sau propoziţii scurte: doi, cinci, timp, înalt, niciodată, viitor, eu mă transform etc. -, cu cezuri între ele, pe diferite tonuri şi de diferite intensităţi. Aş spune că efectele acestea suprarealiste, ca şi ritmurile intens sincopate, trimit cu gândul la sincopele existenţiale şi, deopotrivă, la cele cosmice. Compozitorul precizează că, în piesa sa nu există sunete procesate, ci doar înregistrate în timp real, pentru a fi reproduse în momentul interpretării.
O lucrare cu un titlu sofisticat este cea semnată de Jonathan Nangle, Dying from the moment it's struck, pentru 8 canale media - ceea ce s-ar traduce prin: murind în clipa în care-l atingi (se referă la sunet). Nangle precizează dubla semnificaţie din titlu: pe de o parte, dispariţia sunetului, imediat ce-l atingi, pe de altă parte, o piesă odată compusă e ca şi moartă până în momentul interpretării ei. Tot dublă e şi semnificaţia construcţiei piesei. Pe un fel de pedală redată de mediile electronice, compozitorul suprapune diferite repere, algoritmic, printre care sunete lovite sau ritmuri şi timbruri punctate, făcând posibilă perceperea timpului, prin contrast cu imuabilitatea spaţială.
Cea mai amplă, dar şi cea mai interesată din recitalul celor doi irlandezi rămâne, indubitabil, lucrarea Pentacle, semnată Jean-Claude Risset - un autor binecunoscut publicului nostru, din programele diferitelor ediţii ale Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi - şi dedicată uneia dintre virtuozele claveciniste, Elisabeth Chojnacka - cea căreia i se datorează impunerea clavecinului modern în viaţa de concert, construit special pentru ea de către Anthony Sidey. Concepută pe cinci niveluri: primul, asemănător unui portic prin care se pătrundea în templele din antichitatea greacă, cel de-al doilea, ca un joc de intensităţi acordice, al treilea, schiţând volute în jurul diferitelor înălţimi sonore, al patrulea, bazat pe rezonanţe şi filigrane clavecinistice şi al cincilea, imaginând o "coborâre implacabilă în tenebrele haotice", partitura lui Risset evoluează strâns, de la impetuozitatea dramatică a sonorităţilor clavecinului şi mediului electronic împletite, la agresivitatea ritmico-acordică a aceloraşi, şi, de aici, la secvenţe rarefiate - atât în partitura clavecinului, cât şi în sonoritatea mediului electronic. Ambele sunt intersectate de arpegieri multiple, ce fluidizează spontan discursul muzical. Penultima secţiune introduce elementul de mister, graţie acelor volute ample, învăluitoare, aproape cantabile, de o bogăţie coloristică plină de farmec. La un moment dat, spectrul acesta fermecat e pigmentat cu sunete răzleţe, ca nişte sclipiri stelare, ce generează un dialog fără frontiere între sunet, timp şi spaţiu. Ultimul nivel este alcătuit din arpegieri ferme, ascendente şi descendente, ca nişte scări simetrice, cu efecte optice halucinante, asemenea multora dintre operele graficianului olandez Escher, ca de pildă cele intitulate Urcând şi coborând, Relativitate sau Turnul lui Babel etc. Recitalul irlandezilor a încheiat cu brio prima parte a zilei inaugurale a festivalului InnerSound.
Seara s-a încheiat cu spectacolul multimedia, SerpenS, realizat de grupul SeduCânt, cu muzică de Diana Rotaru, spectacol prezentat şi în ediţia de anul acesta al Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi şi pe care l-am comentat în articolul dedicat evenimentului, în Actualitatea muzicală nr. 6 din iunie 2012.
Cu excepţia flautistului grec, Zacharias Tarpagos, înlocuit de Adrian Buciu, precum şi a complexificării imaginilor video, datorate lui Mihai Cucu, ce dublau sau potenţau acţiunea mitului şarpelui - simbol al Haosului şi ordinii, al înţelepciunii şi al maleficului în egală măsură -, spectacolul a beneficiat de aceeaşi interpretare performantă, expresivă, datorată unor instrumentişti pentru care actul interpretativ înseamnă transgresarea zonei muzicii şi canoanelor specifice ei: Ana Chifu (flaut), Maria Chifu (fagot), Sorin Rotaru (percuţie), coregraful şi dansatorul Lucian Martin şi nu în ultimul rând, soprana cu glas penetrant, consistent şi un ambitus vocal aproape ireal, în interiorul căruia evoluează cu uluitoare dezinvoltură, Irina Ungureanu - în rolul "femeii spirituale", al "Evei de Lumină", deţinătoarea Înţelepciunii şi Cunoaşterii. Inteligent gândit şi conceput, cu înţelegerea în profunzime a semnificaţiei mitului gnostic, cizelat în cele mai fine detalii, cu o muzică ritualică transfrontalieră aş spune, unde bocetul autohton de pildă consuna cu ritmuri şi vocalize extra-europene, spectacolul Dianei Rotaru ar merita reprogramat şi pe alte scene din ţară şi chiar de peste hotare, pentru a putea fi văzut/auzit de cât mai mulţi amatori de artă sincretică de calitate.
Datorită predominanţei imaginii şi formelor geometrice alese - ca în expoziţia de fotografie şi în secvenţele cinematografice - şi, de asemenea, implicării mediului electronic în Instalaţia audio-video semnată de Cătălin Creţu şi Mihaela Kavdanska, cea de-a doua zi a Noului Festival al Artelor ar putea fi situată în categoria artei sincretic-constructiviste.
Pentru a ajunge la Instalaţia interactivă propusă de Cătălin Creţu - Inner Dust (În interiorul prafului, al pulberii?) - am tranzitat spaţiul expoziţional din cadrul Muzeului Ţăranului Român - Inner Space (În interiorul Spaţiului), unde erau expuse câteva serii de fotografii, realizate de către şapte tineri profesionişti: Mihai Cucu a ales să imortalizeze fumul - de ţigară?! -, diafan, gris-albăstrui, în forme volatil-şerpuitoare, puse în valoare de fondul de un negru profund, precum şi câteva mici cratere vulcanice multicolore, în fierbere, dând impresia unor adevărate picturi; Sabina Ulubeanu a venit cu o suită de chipuri umane şi spaţii publice, estompate de nuanţele alb-negru; opţiunile lui Horia Andrei Niţu s-au îndreptat către unele aspecte arhitecturale, în tonuri întunecate, cu tente albăstrii; Mirona Radu a fost atrasă de ideea "tabloului în tablou" şi de combinaţii de culori calde - roşu, orange -, violentate de câteva pete de negru, efectul fiind acela al unor picturi în ulei; chipurile de copii şi maturi surprinse de Gyuri Ilinca se manifestă deschis, în natura mediului rural, cântând chiar la diferite instrumente, ce compun în genere tarafurile săteşti de lăutari; Cornel Brad a expus un grupaj de peisaje reflectate, simetric, în apă, iar Cristina Irian a preferat să confere un aer fantomatic siluetelor şi obiectelor prezentate. Exponatele au reflectat doza de sensibilitate, simţul de observaţie a mediului înconjurător şi simţul psihologic, ale fiecăruia dintre artişti.
În fine, am pătruns în ambianţa instalaţiei audio-video. Un personaj feminin - performer-ul Luiza Neumayer - a pus în mişcare imaginile proiectate electronic, determinându-le sensul, formele şi amploarea. La început imperceptibilă, misterioasă, muzica susţine şi concordă cu puzderia de puncte împrăştiate pe ecran, care se transformă în sferule din ce în ce mai mari şi, din nou, în linii fragmentate sau în mănunchiuri de linii, ca nişte snopi, apoi se preschimbă într-o succesiune de fîşii, mai late sau mai înguste, suprapuse şi separate de alte benzi luminoase etc., dând naştere unui veritabil edificiu constructivist, pe măsură ce sunetele se aglutinează. Din masa aproape informă iniţial, se detaşează motive contrapunctice răzleţe, ce alternează cu ritmuri de joc popular şi efecte de ţambal, pentru ca, subit, ceea ce păruse doar o aluzie la stilul contrapunctic bachian să se închege, punând în lumină, integral, chiar Preludiul din Suita I în Sol major pentru violoncel solo de J.S. Bach. Concomitent, pe ecran continuă să se intersecteze linii şi puncte albe pe fond negru, în ritmul muzicii bachiene, ca şi când ar reprezenta-o grafic!
Şi, pentru a nu face chiar tabula rasa din tradiţie, aşa cum preconiza Descartes de pildă, compozitoarele Sabina Ulubeanu şi Diana Rotaru au avut ideea inspirată de a alege formula coexistenţei tradiţiei cu noutatea - cea de-a doua hrănindu-se de fapt din esenţele primei -, într-un recital instrumental, care a reunit trei interpreţi de anvergură: violonistul Alexandru Tomescu, violoncelista Laura Buruiană şi violista Tamara Dica. Programul a pendulat între Allegrretto din Suita nr. 2 în Re major, op. 131 d, nr. 2 de Max Reger (1873-1916) şi piesa Sancho Panza - o alternare de ritmuri mordante şi linii discursive - de Hermann Reutter (1900-1985), cântate cu sunet omogen şi timbru cald, profund, de către violista Tamara Dica; între Obsession - partea I din Sonata op. 27, nr. 2, pentru vioară solo de Eugène Ysaye (1858-1931) - "obsesia" compozitorului belgian fiind aici eternul J.S. Bach, din a cărui Partită nr. 3, în Mi major pentru vioară solo citează motivul iniţial -, urmat de redarea integrală a Preludiului bachian, cu timbru generos, frază elegantă şi suflu poetic, de către Alexandru Tomescu. Muzicii zilelor noastre i-au fost rezervate ultimele...sunete în cadrul recitalului: mai întîi, violista Tamara Dica a interpretat o lucrare construită quasi în spiritul structurii atomice a particulei considerată ca având o viteză mai mare decât cea a luminii, tahionul, şi care, în momentul în care îşi pierde energia masei imaginare se transformă în tahion transcendent! Or, muzica piesei Tachyon IV de Cornelia Zambilă, porneşte de la o masă sonoră compactă, gravă, peste care sunt suprapuse ritmuri din ce în ce mai accelerate şi pizzicati, pentru ca, în final, să-şi epuizeze masa energetică şi să se convertească, prin intermediul flageoletelor, într-o linie continuă, transparentă, transcendentă. Violoncelista Laura Buruiană a imprimat partiturii Sabinei Ulubeanu - Vers le Ciel (Către Cer) - o tensiune dramatică puternic contrastantă cu secvenţele aerate, învăluite în lirism şi luminozitate, sugerând acele ferestre cu dublă, largă deschidere: spre interior, dar şi spre infinit, către care aspiră invariabil muzica Sabinei. Deşi de scurtă durată, apariţia Laurei Buruiană în finalul recitalului i-a confirmat vigoarea temperamentului artistic, efervescenţa şi creativitatea actului interpretativ din care-şi face un mod de viaţă, definitoriu pentru o personalitate atât de proeminentă ca a ei.
Seara de 29 august s-a încheiat oarecum simetric faţă de profilul Instalaţiei lui Cătălin Creţu. Curtea interioară a Muzeului Ţăranului s-a transformat, pentru câteva ore, în sală de cinematograf, proiecţiile fiind, aşa cum mai spuneam, însoţite şi "comentate" de muzică live, scrisă special pentru eveniment şi interpretată de un cvartet alcătuit din Ana Chifu - flaut, Maria Chifu - fagot, Tamara Dica - violă şi Laura Buruiană - violoncel. Conducerea muzicală i-a aparţinut lui Gabriel Bebeşelea.
Suita scurtmetrajelor care a urmat au oferit publicului extrem de numeros o diversitate captivantă de idei şi stiluri - regizorale şi muzicale.
Ţara de carton şi vată i-a inspirat regizorului Emmanuel Flores o combinaţie de cuburi, de diferite mărimi, la început disparate în spaţiu, dar, treptat, asociindu-se şi alcătuind forme cubiste ovoidale, dispuse atât pe orizontală, cât şi pe verticală, ca în picturile cubiste de după 1900 ale lui Georges Braque - printre ele, Natură moartă cu vioară,, Pahare şi sticlă, Valsul violinei, Acoperişuri etc. Muzica scrisă de Cornelia Zambilă a urmat îndeaproape mişcările şi metamorfozele imaginilor, alegând instrumentele adecvate formelor şi culorilor, dar şi ritmurile potrivite cu fragmentele arhitectonice, ce ajung să configureze adevărate oraşe suprapuse. Pentru Terapie pentru fericire, Victor Alexandru Colţea a compus o muzică paratextuală, colând motivul Habanerei din opera Carmen de Bizet - leit-motiv cu accente adesea groteşti, "refugiu" facil al unei fiinţe superficiale, dar nefericite în fond - cu secvenţele post-impresioniste ale propriei muzici. Tehnica de colaj mi s-a părut "în ton" cu ideea regizoarei Adriana Sandu, de a-şi impregna scurt-metrajul cu fragmente extrase din celebrul film al anilor \'60, a cărui protagonistă era nu mai puţin celebra Audrey Hepburn - Breakfest at Tiffany\'s. Vrând să exprime respiraţia naturii, regizoarea Ana Nechifor şi-a imaginat, în Suflare, o succesiune de fîşii verticale colorate - galben-verzui, devenite după o vreme roşii - despărţite de spaţii luminoase, ce se unduiesc ca trunchiurile gracile ale arinilor. În concordanţă cu sensul imaginilor, Cristina Uruc a imaginat o muzică din sunete lungi amplasate, pe de o parte, în registrul grav - fagotul şi violoncelul -, pe de altă parte, la polul opus, în cel acut - viola şi flautul. Cu toate că efemeră, "suflarea" a produs totuşi o vibraţie sufletească plină de gingăşie.
Zona suprarealist-metafizică a continuat să-i inspire pe compozitorii actuali. O atare tendinţă s-a reflectat şi în scurt-metrajul regizat de Ana Niţă, cu muzică de Sabina Ulubeanu, intitulat Vacant. Într-un interior somptuos, dintr-un edificiu arhitectonic amintind de grandoarea Palazzo-ului florentin, cu coloane şi grupuri statuare - teme predilecte pentru pictorii curentului metafizic, de talia unui De Chirico - se perindă o serie de personaje aristocratice, în prim-planuri, cu vestimentaţii şi îndeletniciri stranii. Axată pe flageolete, deci pe sonorităţi imateriale, muzica întreţine stranietatea şi misterul momentelor, astfel încât, la sfârşit, ai sentimentul călătorului în timp sau al martorului halucinat de viziunea efemneră a unui segment de viaţă desprins dintr-o epocă demult apusă ...
Unul dintre momentele de mare frumuseţe şi sensibilitate l-a reprezentat conceptul audio-video bazat pe un joc de cuvinte - Play Xus -, unde play = joc, căruia, dacă îi adăogăm dezinenţa xus, vom obţine plexus - termen ce desemnează sistemul electronic, din generaţia 3D, cu ajutorul căruia, dintr-un punct sau o particulă se pot construi, prin extindere, forme sferice fascinante, ca o reţea translucidă, cu multiple puncte de susţinere, aidoma pânzei de păianjen. Jocul este şi motivul tematic al filmului regizat de Mihai Cucu, pe o muzică de Darie Nemeş-Bota. O tânără înveştmântată în alb aleargă, solitară, pe o plajă pustie, cu nisip fin şi scoici, pe care le răsfiră, cu graţie, printre degete. Acelaşi fenomen se repetă cu stropii de apă, pe care-i face să irumpă în aer, transformându-i, printr-un gest magic, în sfere imense, străvezii, volatile. Muzica redă clipocitul cristalin al apei, ciocnirile sticloase ale scoicilor şi foşnetul straniu al nisipului, în combinaţii timbrale de mare plasticitate şi fineţe expresivă. Finalul scurt-metrajului transformă jocul inocent de la început, într-unul meditativ, preocupant, datorită dedublării subite a personajului feminin - fapt ce face posibilă întâlnirea sa cu sine însăşi, de data aceasta înveştmântată în negru. Jocul se mută în plan virtual aş spune, între fiinţa reală şi alter-ego-ul ei proiectat în oglinda timpului, sau între imagine şi negativul ei. Registrul supraacut al instrumentelor contribuie şi el la redarea stării de graţie şi puritate aurorale. Nu este prima oară când foarte tânărul Darie Nemeş-Bota îşi probează destoinicia în mînuirea tehnicii componistice, stăpânirea legilor construcţiei echilibrate, dar şi bogăţia imaginaţiei. La fel de inspirat şi expresiv a fost şi scurt-metrajul intitulat Respiraţia la păsări, în regia Alinei Manolache, pe un suport sonor semnat Cristian Lolea. Cele două păsări-personaje umane, ce par să reitereze cuplul mozartian Papagheno-Papaghena din singspielul Flautul fermecat evoluează într-un cadru natural cu atributele unei picturi naive - să zicem de Rousseau-Vameşul (Le Douanier) - respirând odată cu vegetaţia luxuriantă, cu care fac corp comun de altfel. Elaborată în privinţa tehnicii şi limbajului componistice, piesa lui Cristian Lolea integrează şi se integrează atmosferei de basm, reunind sunetele grave ale fagotului şi violoncelului ce marchază, poate, densitatea pădurii, onomatopeele flautului, ce trimit la cântecul păsărilor şi pasajele ascensionale ale violoncelului şi violei însoţind ritmul mai lin sau mai accelerat al zborului. Eliberate de balastul teluric, imaginile finale planează deasupra copacilor şi personajelor, pe o pedală sonoră (flaut-violoncel) vaporoasă, spiritualizată - semn că zborul ar putea fi totuna cu libertatea spiritului de a călători în infinitatea spaţio-temporală?!
Proiectul realizat de regizoarea Mirona Radu şi compozitoarea Sabina Ulubeanu - Ana - ne readuce în cotidianul frust, obiectiv, prezentând imagini demne de pictura realistă a începutului de secol XX. Plasarea unor scene sau evenimente familiale dintre cele mai comune, "nefardate", în contextul creaţiilor sale - fie ele fotografice ori componistice - a devenit deja o constantă / amprentă a stilului practicat de către Sabina Ulubeanu. Faptul anodin de viaţă îi oferă tinerei compozitoare posibilitatea de a atrage atenţia asupra aspectelor psihologice complexe încifrate în astfel de subiecte, doar aparent minore. Ana este fetiţa pe care, un tată grăbit, o pierde în mulţime la un moment dat şi, pe care, ulterior, o regăseşte, dar, pentru a se despărţi din nou de ea - de data aceasta conducând-o la autobuzul care o va duce, fie la şcoală, fie într-o excursie cu copii de aceaşi vârstă. Şi în acest caz muzica Sabinei are tensiune, consistenţă, dezvoltându-se pe coordonate neo-impresioniste, cu reminiscenţe clasicizante şi ritmuri febril-accentuate, ce reflectă tensiunea şi neliniştea personajului matur şi a situaţiei în sine.
Seria scurt-metrajelor s-a încheiat cu un proiect mai amplu, realizat de trei artişti olandezi, specializaţi în arta experimentală, interdisciplinară, asistată de mijloace electronice. Este vorba despre "internet opera", produsă de studioul lui Sjaron Minailo, filmată la Galeria Rolt, în timpul expoziţiei Attachment (Noa Ginger), în regia lui Sjaron Minailo, cu o imagine semnată de Hans Hijmering, în interpretarea cântăreţei de jazz, pop şi muzică clasică, Anat Spiegel. Originalul concept multimedia, intitulat Soul seek - Suflet neliniştit sau vulnerabil sau chiar iscoditor - a constat dintr-o succesiune de imagini, suprarealiste, ce apar şi dispar, dând curs ideii de "finaluri frânte, scindate" conţinută în subtitlul uneia dintre cele patru secvenţe - Splitting ends. Conform prezentării datorate regizorului, semnificaţia spectacolului e legată de filosofica, eterna, dramatica problemă a individului - niciodată rezolvată cu adevărat -, de a-şi căuta propria identitate prin proiectarea în celălalt: "sufletul neliniştit orbitează în jurul sentimentului pierderii de sine în adâncul întunecat al celuilalt, atunci când drumul înapoi nu mai poate fi întrezărit." Aşa se explică probabil perpetua, "sisifica" reluare, de la început, a secvenţelor, perpetua revenire la personajul central, plasat în interiorul unui automobil - fiinţă ambiguă, umană şi artificială în acelaşi timp, un fel de androgin, subliniind polarizarea, dar şi contopirea identităţilor lui Eu şi Celălalt - şi apoi evoluţia în mereu alte direcţii. Acţiunea începe în plină stradă, se mută în sălile de expoziţie şi se sfârşeşte într-o sală goală de teatru, unde tronează doar personajul enigmatic, faţă-n faţă cu cântăreaţa, care continuă să depene, pe scenă, ritmuri şi armonii de jazz, pe un ton melancolic, patetic, dezolant. Impresionantă prezenţa, ca şi timbrul vocii Anatei Spiegel - dramatic, cu modulaţii de o surprinzătoare complexitate, cu adâncimi şi elanuri ce vizează transcendenţa.
În opinia mea, amprenta celei de-a treia zi a Noului Festival s-a circumscris unui simbolism triplu: ludicul, incantatoriul, călătoria în timp, începând cu Întâlniri în spaţiu II şi terminând cu spectacolul multimedia Wormsongs şi concertul-joc de şah.
Fantezia pentru blockflöte alto a renascentistului englez Thomas Morley - interpretă Ana Chifu - a avut rolul unei invitaţii la turnirul "întâlnirilor în spaţiu". La graniţa dintre rostirea teatrală şi sprächgesang, lucrarea Recitări nr. 12, pentru voce solo, a compozitorului grec Georges Aperghis - discipol al lui Iannis Xenakis - i-a dat posibilitatea sopranei Irina Ungureanu să-şi etaleze valenţele actoriceşti ale talentului său artistic prodigios. Cu o dezinvoltură captivantă, soprana a părut că improvizează un text plin de umor, ca o poveste pentru copii, în realitate însă extrem de precis notat de către autor, sub formă piramidal-triunghiulară, similară formei gtriunghiulare a decadei pitagoreice. Syrinx pentru flaut solo de Claude Debussy - redat de flautul fermecat al Anei Chifu - a făcut trecerea la piesa Violetei Dinescu, Satya II pentru fagot, al cărui timbru nostalgic, cu inflexiuni arhaice a transmis ecouri din Ritualul primăverii lui Igor Stravinski. Fagotista Maria Chifu posedă rara abilitate de a transforma un instrument destinat în genere ansamblurilor orchestrale, într-unul cu valenţe solistice remarcabil nuanţate. Spiritul ludic, dominant în piesa lui Aperghis a revenit odată cu Aria pentru voce a lui John Cage. Veritabil one woman-show, momentul Cage - pentru care ludicul, se ştie, era elementul sine qua non al gândirii sale muzicale - a solicitat vocea, jocul de scenă, mimica solistei şi, deopotrivă, dexteritatea de a trece rapid de la o limbă la alta - italiană, franceză, engleză, rusă, spaniolă etc. -, sau de la un stil vocal la altul - de la aria de tip clasic-renascentist, la aria de coloratură şi de aici, la vorbirea cântată şi la intonaţii de sorginte extra-europeană! Partitura lui Cage s-a mulat perfect pe temperamentul Irinei Ungureanu, care a excelat în a o reda cu virtuozitate, umor, spontaneitate şi ingeniozitate. Atmosfera degajată de muzica lui Cage s-a prelungit parcă în lucrarea lui Dan Dediu, Naufragi nr. 4, unde flautul debutează în spirit clasic, pentru a...naufragia în lumea modală şi a ritmurilor repetitive, cu accente algoritmice pregnante, tipice autorului, în cea a badineriei preclasice sau a "silabisirii" discursului, echivalentă a recitării fragmentate din partitura anterioară. Vladimir Scolnic şi-a dezvăluit, în Incertitudini pentru fagot (p.a.a.), preocupările referitoare la calităţile şi intensităţile sunetelor şi la polifuncţionalitatea acestora. Timbrul de obicei morocănos al fagotului, a fost "îmblânzit", flexibilizat de arta Mariei Chifu, dar şi de iscusinţa autorului în a specula proprietăţile registrelor instrumentului şi în a aplica tehnici combinate de emisie, astfel încât să obţină efecte expresive inedite: fagotul a sunat când ca un clarinet sau un flaut-bas, când ca un şofar, servind periodic şi ca instrument de percuţie. Dublate de ecoul lor, până la a deveni aidoma unui şuierat misterios, sunetele s-au menţinut mai ales în registrul acut, în fraze ample, presărate cu ritmuri percusive şi pasaje plurivocale datorate utilizării multifonicelor. Discipol al lui Vladimir Scolnic, Amit Gilutz a fost prezent în programul "întâlnirilor în spaţiu" cu o creaţie scurtă, destinată flautului solist, bazată pe ritmuri repetitive, de tipul clapping music, imitând mecanismul ceasornicelor, aşa cum o exprimă titlul însuşi: A clockwork doll - Păpuşa-ceasornic. În fine, convenţia jocului a culminat cu lucrarea Stripsody pentru voce, de Cathy Barberian - un alt joc de cuvinte, care s-ar putea traduce prin Rapsodie nudă sau dezgolită de caracterul rapsodic tradiţional. Costumată ca pentru o partidă de tenis, cu o rochiţă scurtă, încălţată cu tenişi albi şi purtând pe cap o perucă aurie, Irina Ungureanu a adăogat atributelor sale vocal-actoriceşti, pe cel al mimetismului. O serie întreagă de animale - cîinele, pisica, boul, cocoşul etc. - au fost rând pe rând imitate de către solistă, cu o mobilitate şi inventivitate fermecătoare! Comicul preponderent al muzicii a fost stăvilit în final doar de citarea atât de cunoscutului şi candidului Cântec de leagăn al lui Johannes Brahms.
Muzeul Ţăranului Român a găzduit, în continuarea recitalului vocal-instrumental, spectacolul multimedia cu un titlu şocant: Wormsongs - Cântecele viermelui. În zămislirea celor 15 Cântece, în limbaj digital şi inspirate de vocea Anatei Spiegel, Henry Vega a pornit de la ideea că viermele se află la baza sau în structura evolutivă a multora dintre regnuri, inclusiv în aceea a organismului uman. Prin extensie de sens, n-ar fi exclus ca autorul să fi avut în minte, pe de o parte, evoluţia inelear-concentrică a vieţii, asemenea alcătuirii inelare a viermilor, care se regenerează pe sine, din sine, pe de altă parte, bănuiesc că ar fi putut avea în vedere şi soluţia "găurii de vierme", folosită de Einstein în teoria relativităţii, după modelul viermelui, soluţie care ar permite chiar "călătoria în timp". De fapt, o "călătorie în timp" poate fi considerat şi spectacolul la care ne referim, dacă ţinem seama de varietatea zonelor stilistice parcurse de partitura vocală, de la cântul gregorian, la intonaţiile incantatorii, şamanice, de la vorbirea cântată, la muzica religioasă, sacră şi la reminiscenţe ale belcanto-ului italian, inclusiv la dansul muzical electronic cunoscut sub numele de dubstep etc. Toate aceste incursiuni în stiluri şi epoci diferite, redate cu elemente minimaliste, repetitive, au fost acompaniate de proiecţii video dintre cele mai spectaculoase, majoritatea dispuse sau generând forme circulare, concentrice multiple, nu o dată născându-se pe sine, din sine, întocmai ca funcţia regeneratoare a inelelor din care sunt alcătuiţi viermii. Figuri geometrice diverse - hexagoane, pătrate, cercuri, dreptunghiuri suprapuse simetric, ramificate sau pulsatorii, linii, puncte sau reţele de linii, asemănătoare cu stringurile, generatoare ale materiei în Univers - s-au perindat pe ecran, contrapunctând varietatea coloristic-expresivă a traseelor vocale. Şirul imaginilor s-a încheiat cu proiecţia astrului solar, incandescent, eruptiv, pe un fond negru, neliniştitor. Dar, optimismul lui Henry Vega, care preconiza un "viitor fantastic" omenirii, l-a determinat să înfăşoare astrul exploziv, cu cercuri şi spirale albe, dantelate, ca nişte Căi Lactee, în timp ce vocea cântăreţei emitea sunete acute, lineare, şi ele de sorginte cosmică parcă, încheind spectacolul pe o notă luminoasă, plină de speranţă (?!).
La ora 21,00, Irinel Anghel îşi aştepta publicul, în sala Clubului Ţăranului, pregătită să-l atragă, în încheierea Noului Festival al Artelor, în mrejele unui RenaiScienceFiction show interactiv, sub forma unui concert-joc de şah - în fapt, tot o "călătorie în timp" prin epoci şi stiluri muzicale.
Inepuizabilă în născocirea de idei insolite, Irinel Anghel a optat, de data aceasta - după captivantele spectacole din cadrul ediţiei de anul acesta al SIMN, cu Bed & Breakfast with Barrie and Barbie şi Papagheno şi Papaghena în Oraşul lui Acum şi Aici - pentru un joc complex de cuvinte, ce asociază Şahul, Renaşterea şi Ficţiunea într-o ecuaţie al cărei numitor comun este invenţia, inventivitatea - jocul de şah însuşi fiind o invenţie a epocii Renaşterii! Aşadar, o triadă pur renascentistă, înveştmântată sau deghizată într-un concept vizual de secol XXI, realizat de Raluca Ghideanu. Irinel Anghel nu s-a dezminţit nici acum în respectarea celor mai mici detalii privind proprietatea, asocierea şi semnificaţia termenilor pe care şi-i alege drept motiv/motor tematic al creaţiilor ei interdisciplinare. Adeptă a libertăţilor individului de a gândi şi acţiona despovărat de constrângerile şi convenienţele impuse de societate, autoarea - purtând o perucă blondă, buclată şi o rochie somptuoasă, cu inserturi aurii şi talie bine marcată, în conformitate cu moda feminină specific renascentistă - şi-a precizat încă de la începutul spectacolului intenţiile. Invocând o zeiţă, pe nume Caissa (!), care ar fi fost inventată de un poet al Renaşterii, Irinel face apel la principiul ei călăuzitor, care consta în a nu comenta şi a nu dori să acapareze şi să cucerească nimic! Aceeaşi regulă, a renunţării la reguli, le-a fost recomandat şi auditorilor s-o folosească, atunci când vor muta piesele de pe tabla de şah aşezată pe o măsuţă, chiar în faţa podiumului! Dacă am sesizat corect, spectacolul a fost structurat în 7 secţiuni, fiecare cu un profil şi un tâlc distincte. Începerea jocului a fost precedată de un cântec melodios - interpretat de Irinel Anghel, care a mînuit totodată şi procesorul de sunete computerizat (un kaosspad) - în contrast cu mediul electronic a cărui amploare şi intensitate sunt comparabile cu producţiile muzicale ale unui Vanghelis. În răstimpuri, câte un spectator se apropia timid de tabla de şah, mutând câte o piesă. Cea de-a II-a secţiune a impus rigoarea canonului contrapunctic, realizat cu ajutorul procesorului. Cântul amfitrioanei înglobează sunete nesemantice, intonaţii cu iz medieval, într-un contrapunct progresiv, repetitiv, ce se converteşte în ritm cu accente etno... Multiplicat prin intermediul virtuţilor tehnicii electronice, cântecul de leagăn profilat în cea de-a III-a secţiune, a produs ecouri delicate, creând senzaţia de multivocalitate şi instaurând o atmosferă de mare delicateţe.
Ea s-a prelungit în secţiunea următoare, a IV-a, cu o splendidă colindă, la fel de delicată şi melodioasă, pe fondul căreia Irinel Anghel a împărţit în sală mici instrumente de percuţie, menite a fi întrebuinţate de către auditori, când şi cum vor dori şi simţi! Acalmia momentului - adevărată axă de simetrie, cu rol de reglare a echilibrului între tradiţie şi modernitate - părea să fi pregătit izbucnirea unei iminente turbulenţe sonore, declanşată de mediul electronic, cu voci suprapuse după principiul rezonanţei naturale - ca în Stimmung de Stockhausen - şi vorbe nesemantice spuse de Irinel Anghel într-un crescendo de intensităţi exorcizante. Această a V-a secţiune sfârşeşte cu un puzzle de cuvinte jucăuşe, sprinţare, ludice. Pe fondul sonorităţilor încă extrovertite, Irinel Anghel începe un cântec din repertoriul negro spirituals, nostalgic şi atemporal (secţiunea a VI-a), ce face trecerea spre partea finală, când întreaga scenă şi protagonista sunt învăluite de fumul iluziei la care am asistat, nu înainte însă de a ne sugera ca, şi în viaţă, să practicăm regulile Caissei şi să ne amintim de Love chess - Şahul iubirii.
Cu alte cuvinte, "dacă dragoste nu e, nimic nu e"!
Inevitabila concluzie. Mărturisesc că nu mi-a fost deloc uşor să-mi formulez impresiile produse de acest mini-festival atât de consistent şi atât de plin de "capcane" semantice! Deoarece, cum mai spuneam, în comparaţie cu arta clasică, care semnifică prin ea însăşi, arta contemporană, de după prima jumătate a secolului al XIX-lea, necesită excursuri multiple, în multiple domenii conexe, pentru a reuşi să-i decodezi înţelesurile - exceptând cazurile în care explicaţiile autorilor depăşesc în grandilocvenţă şi sofisticare, valoarea operei însăşi! Dar, afluenţa constantă a publicului la absolut toate manifestările - de toate vârstele şi de toate nivelurile de pregătire intelectuală - a dovedit că sincretismul este forma ideală, capabilă să atragă marile mase ale secolului XXI către fenomenul artei contemporane, al artei "noi" - deşi, aşa cum o spune titlul uneia dintre cărţile lui Andrei Cornea, pe care v-o recomand, "noul [e] o poveste veche"! Faptul că o producţie din categoria "noului" a fost bisată, aşa cum s-a întâmplat cu spectacolul multimedia Wormsongs, vorbeşte, cred, de la sine despre funcţia şi influenţa asocierilor dintre muzică, imagine, actorie, dans, artele plastice asupra formării gustului şi a deprinderii de a frecventa operele de artă contemporane nouă; după cum, vorbeşte despre o realitate pe care, în ciuda oricăror rezerve, n-o mai putem ignora şi care a pătruns în toate domeniile de creaţie şi cercetare ştiinţifică: mediul electronic, computerizat! Doar apropiindu-ne de ele, fără prejudecăţi, şi încercând să le depistăm logica interioară şi mai ales sursele - invariabil cele tradiţional-arhetipale, după cum cred că a reieşit şi din comentariile descriptive ale articolului de faţă -, ne vom putea înţelege mai bine şi pe noi înşine, precum şi mecanismele şi psihologia lumii în care trăim.
Tinerele Sabina Ulubeanu şi Diana Rotaru merită felicitări pentru realul succes al organizării festivalului şi urarea de a-şi păstra entuziasmul şi energiile, astfel ca prima ediţie a Noului Festival al Artelor să nu rămână o iniţiativă singulară!
