Scrisoarea lui Horaţiu Mălăele, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, nu-l aduce pe Caragiale în era Facebook. Îl lasă în pace şi bine face.
Vâlva de marketing produsă de Naţionalul bucureştean înaintea premierei de la Sala Mare lăsa să se înţeleagă că regizorul Horaţiu Mălăele îşi va plasa personajele printre laptopuri, smartphone-uri şi tablete şi le va ţintui ochii pe conturile de Facebook, în căsuţele de mail şi pe emoticon-urile de pe Yahoo! Messenger.
Slavă lui Caragiale că nu s-a întâmplat asta! Ar fi fost destul de greu de privit cum îi dă forward Caţavencu lui Tipătescu scrisorii de la Zoe şi cum curg share-urile, like-urile şi schimbările de statusuri pe Facebook. Horaţiu Mălăele preferă să nu intre în jocul tehnologiei.
Aşa că Zoe rămâne Zoe, Tipătescu-Tipătescu, cetăţeanul-cetăţean, Agamiţă-Dandanache şi Farfuridi-Brânzovenescu. Neschimbaţi. La fel de corupţi de politică, de amor sau de băutură, la fel de dureros-simpatici, la fel de meschini şi de tari pe poziţiile pe care le au de apărat. Mălăele face un spectacol de şcoală veche, fără a fi bătrânicios. Supralicitează unele momente, dă cu umorul pe lângă în mai multe scene, lăţeşte tăcerile şi aşteptarea în câteva situaţii, fără a avea impactul pe care îl căutase, dar reuşeşte şi scene memorabile, de regie şi de actorie. Una dintre ele ar fi flirtul de la negocierea dură dintre Tipătescu şi Caţavencu pentru predarea scrisorii, care se transformă într-o urmărire din poziţia aşezat, de pe un scaun pe altul, pe vreo şapte scaune aliniate, cu Tipătescu vânător şi Caţavencu vulpe.
O alegere stranie
Cea mai ciudată decizie pe care a luat-o Horaţiu Mălăele a fost să scoată de tot discursul lui Caţavencu, un discurs pe care, cu siguranţă, Mihai Constantin l-ar fi reinventat şi care ar fi dat mai multă consistenţă personajului. Ar fi fost formidabil un duel la distanţă al discursurilor caţavenciene, între Caţavencu-Iureş de la Comedie, din spectacolul lui Dabija, Caţavencu-dans-actor, cu discursul său mut, exclusiv gestual, al lui Lari Giorgescu din spectacolul D'ale noastre, regizat de Gigi Căciuleanu pe scena mare a TNB, şi Caţavencu-Mihai Constantin şi tirada lui cu atâta energie potenţială.
Mălăele a preferat să mişte centrul de greutate pe latura telenovelistică a piesei, pe relaţia zgomotos-amoroasă dintre doi supraponderali cu libido direct proporţional, adică Tipătescu şi Zoe. Politicul erupe în plan secund. În ceea ce priveşte personajele, reflectorul este pus, aici, pe morga lui Tipătescu, prezentat ca lider autoritar (rol jucat foarte bine de Mircea Rusu). În umbra lui trăiesc şi ceilalţi: Nenea Zaharia, splendid interpretat de Virgil Ogăşanu, Zoe (Raluca Petra, cu un ton mai sus decât ceilalţi, într-o oarecare lipsă de armonie faţă de ei şi nejustificat de isterică uneori). Lui Mihai Constantin îi reuşeşte un Caţavencu surprinzător şi original, victimă chiar şi când este agresor.
Horaţiu Mălăele amuză în rolul lui Agamiţă Dandanache, decrepitul ţintuit pe scaunul cu rotile. Scrisoarea lui îşi ia forţa mai puţin din conţinut şi mai mult din ştiinţa lui Horaţiu Mălăele de a face teatru din nimic. E un spectacol cu greşeli şi cu magie, memorabil, dar şi uşor de uitat.