Povestea, pe scurt, este cea a lui Curtis, jucat de Michael Shannon, un bărbat din America rurală care şi-a asumat rolul de protector al familiei sale şi a cărui viaţă nu lipsită de greutăţi, dar plină de iubire, începe să fie distorsionată de nişte visuri premonitorii / profetice / paranoice/ semne ale unui început de schizofrenie, sau toate acestea la un loc. Chiar în prima secvenţă, o ploaie vâscoasă şi murdară, "ca uleiul de motor", începe să cadă în timp ce Curtis stă pe verandă, urmărind cu o privire opacă norii de furtună care se adună ameninţător. Şi aşa începe coşmarul (real sau visat?) al personajului principal.
Cu toate că Michael Shannon face un rol impecabil, iar simpatia pe care i-o port e nemărginită, el reprezintă o alegere deloc subtilă pentru o astfel de partitură. L-am văzut în Revolutionary Road (regie Sam Mendes, 2008) în rolul vecinului maniaco-depresiv, l-am văzut şi la Herzog în rolul dementului din My Son, My Son, What Have Ye Done (2009), dar chiar dacă nu l-aş fi văzut niciunde - fizionomia feţei şi întreaga sa prezenţă se pretează perfect pe astfel de roluri. Când semnalez asta, ignor intenţionat faptul că aici vorbim, totuşi, de un film independent şi că alegerea a fost făcută, după spusele regizorului, conform practicului principiu "am un prieten bun care se întâmplă să fie cel mai bun actor pe care îl cunosc".
La polul opus e Jessica Chastain în rolul soţiei (pe care aţi fi putut să o reţineţi din Tree of Life, regie Terrence Malick, 2011) - o prezenţă angelică, bunătatea întruchipată - din nou, o figură predestinată pentru rolul pe care îl joacă; cu toate astea (sau poate, tocmai din această cauză), cei doi formează cumva un cuplu armonios şi liniştit, la fel de liniştit ca viaţa pe care o duc, până când premoniţiile lui Curtis încep să tulbure apele.
Transparenţele de la acest nivel - care, în fond, pot fi asumate fără nicio ruşine - sunt compensate de mici detalii la nivel dramaturgic prin care ni se descuie tot felul de portiţe fără a ne fi şi închise, nepunându-ni-se totul pe tavă; cel mai grăitor exemplu este faptul că fetiţa lor nu a fost întotdeauna surdo-mută, dar nu aflăm ce s-a întâmplat de a ajuns aşa.
Din punct de vedere formal, Take Shelter nu prea iese din registrul filmelor de gen. Are, într-adevăr, un ritm cam lent pentru amatorii de astfel de filme, dar construcţia nu se poate spune că e în vreun fel originală; secvenţele de vis sunt făcute astfel încât, într-o primă fază, să le confundăm şi noi, odată cu eroul, cu realitatea, ca doar mai apoi - când acesta are o trezire violentă, găsindu-se în patul său cu respiraţia tăiată şi lac de sudoare (în câte filme am văzut asta? când o să se înceteze folosirea acestui clişeu?), să ne dăm seama, răsuflând uşuraţi, că a fost doar un vis; ulterior, acestea se amestecă pur şi simplu cu secvenţele din viaţa reală, fără să ne pună în dificultate în a depista care sunt "adevărate" şi care nu, dar suficient de bine realizate şi abil introduse pentru a da mai departe din anxietatea protagonistului; cu astfel de secvenţe regizorul are ocazia să se joace în registrul filmului horror - cu oameni şi animale care se transformă comportamental în monştri, cu sunetul, cu efectele speciale.
Noutatea vine, însă, de la nivelul poveştii: mai înspăimântător decât coşmarurile pe care Curtis le are este felul în care acestea îi dau viaţa peste cap; deşi e conştient că ar putea să sufere de o boală psihică - mama sa fusese diagnosticată cu schizofrenie cam pe când avea vârsta lui în acest moment (aflăm asta pe parcurs), şi contactează imediat un doctor, intensitatea şi palpabilitatea cu care aceste semne de rău augur se manifestă îl fac să nu le poată ignora; pe de o parte, încearcă să ţină sub control posibila boală care îl ameninţă, apelând la consiliere psihologică gratuită (nu înainte de a se documenta consultând cărţi de specialitate), pe de alta - amintind de Noe din biblie, începe să contruiască un adăpost în curte (dând peste cap firavul buget al familiei) pentru a îi proteja pe cei iubiţi de furtuna de dimensiuni apocaliptice a cărei apropiere o simte; se însingurează din ce în ce mai mult, îşi ţine deoparte soţia ascunzându-i gândurile sale, încearcă să rezolve toată problema de unul singur, în timp ce toţi cei din jurul lui se îndoiesc de sănătatea sa mintală.
Sfârşitul filmului a dus la multe interpretări contradictorii - toate căzând însă de acord asupra unui bizar şi amar optimism - şi îmi întăreşte convingerea că, deşi Nichols este un regizor bun, este încă şi mai bun ca scenarist.