Forţa cuvântului şi lumile din scenă - Paraziţi

Mărturisesc că, fără să fi văzut spectacolul lectură de la Odeon, Amalia respiră adânc, am urmărit cu mare curiozitate intervenţiile care au apărut pe LiterNet şi care, pornind dintr-o nevoie de a discuta despre un eveniment marcant (cel puţin aşa se înţelege din discuţii), au ajuns în final la definirea unei noi direcţii în teatru, la deteatralizare, văzută ca o primenire a contextului teatral actual, dar şi ca o negare a sa. În ceea ce mă priveşte, nu văd vreo problemă că această deteatralizare despre care este vorba se defineşte prin negarea a ceva ce există deja, pentru că asta este o practică obişnuită în literatură, iar teatrul, chiar dacă există numai pe jumătate dacă nu este adus pe scenă (mă refer la teatrul ca text), tot înglobat de literatură este şi el, deşi, tocmai prin ceea ce este el, încearcă în continuu o desprindere şi o delimitare de aceasta. Ceea ce este foarte trist este faptul că multe texte de teatru nu mai reuşesc să sară peste bariera literaturii, anume a cuvântului scris, arătând şi pe scenă tot ca nişte texte supuse unei lecturi colective, anume spectatorilor prezenţi în sală, care spectatori, aşa cum observa şi Alina Nelega, vin la teatru pentru a-şi lua porţia de cultură, de stabilitate (pentru multă lume, dacă nu chiar pentru toată lumea, teatrul este asociat cu porţia obligatorie de cultură), neţinând seama de sau neobservând că, de multe ori - şi din ce în ce mai des în ultimul timp, din păcate - sunt supuşi cu o subtilă perversitate sau chiar de-a dreptul, fără ocolişuri, unor demersuri total anti-culturale, pe care ei nu le percep ca atare.

Este nevoie, evident, de un teatru cu adevărat viu, adânc înfipt în realitate, dar atacând-o cu arma sa cea mai de preţ şi a cărei putere este de multe ori subestimată: cuvântul, şi anume cuvântul vorbit (de ce nu, chiar strigat). Înţeleg eu că în această nouă formă de teatru cuvântul, şi în primul rând el, este creator de spaţii, de lumi, de universuri, este principala modalitate de exprimare a actorului, care, la rândul lui creator fiind, îşi mobilizează toate resursele pentru a da culoare şi substanţă cuvântului. În toată această ecuaţie, în care cuvântul plăsmuieşte, dă formă lumilor născute de actor, s-ar putea crede că nu mai este loc de regizor. Dimpotrivă, din ceea ce am văzut eu, în acest caz regizorul nu impune o direcţie, nu îşi impune propria interpretare, el este însă cel care priveşte la rece dinspre exterior, cel care supraveghează complexul mecanism pus în mişcare şi complicata alchimie care se naşte între actor şi cuvântul rostit. El pune ordine în dezordinea creaţiei şi dacă e nevoie o menţine sub control.



În noul spectacol de la Ariel Underground, Paraziţi de Marius von Mayenburg, toate aceste principii se pun în aplicare. Într-un fel, prin atitudinea sa radicală şi categorică, deteatralizarea poate aminti - sper că nu e prea forţată comparaţia - de celebrul manifest Dogma '95 din cinematografie, prin care se propunea renunţarea la artificii şi la cosmetizări, renunţarea la manipularea spectatorului prin mijloacele tipice cinematografului, şi adresarea directă, brutală, cu ţintă precisă spre emoţiile celui din sală. Cam aşa se punea problema şi în spectacolul Hess, care a făcut deja carieră, pe un text scris de Alina Nelega, regizat de Gavril Cadariu şi jucat de Nicu Mihoc. Tot aşa se pune problema şi în Paraziţi, regizat de Alina Nelega şi jucat de Radu Bânzaru, Adela Lazăr, Elena Purea, Mircea Silaghi şi Viorel Meraru. Spaţiul scenic (impropriu spus, pentru că de fapt nu există scenă, ci doar spaţiu de joc) este lipsit de decoruri, se mizează pe puterea de sugestie a actorilor, pe capacitatea lor de a se mişca neîngrădiţi - dar precis - în spaţiul de joc şi de a provoca imaginaţia celor din sală, de a crea spaţii (când e vorba de lumea exterioară) şi universuri complexe (când e vorba de cea interioară). Spectacolul evoluează pe coloana vertebrală a unei relaţii de interdependenţă aproape sado-masochistă între personaje, filon pe care ulterior se creează şi se dezvoltă situaţii dintre cele mai diverse, care, împletindu-se firesc şi având cursivitate, au ca rezultat o poveste dură, violentă şi intensă la toate nivelele. Relaţia dintre exploatator şi exploatat este atent disecată, cu măsură, puţin câte puţin, pentru a revela în final predispoziţia omului spre suferinţă, dorinţa de a fi chinuit pentru a ieşi din inerţia unei existenţe pe care altfel nu este capabil să o perceapă în toată complexitatea ei. Toate personajele de aici se descoperă unele pe altele şi se redescoperă pe sine prin suferinţă: de la tânărul paralizat în urma unui accident la soţia devotată, de la sora gravidă şi depresivă la soţul acesteia, care o chinuie în continuu şi care devine neputincios şi pierdut atunci când ea, ţinta răutăţilor lui, îl părăseşte. Aşa cum Friederike îşi percepe copilul nenăscut ca pe un parazit care îi seacă resursele vitale în fiecare secundă, tot aşa alţii o percep pe ea ca parazit, iar aceştia la rândul lor sunt percepuţi în acelaşi fel, într-o astfel de înlănţuire în care sunt antrenaţi cu toţii deopotrivă. Un personaj necruţător este tocmai acela care pare a fi cel mai inofensiv, bătrânul care l-a accidentat pe Ringo şi l-a ţintuit în scaunul cu rotile şi care acum s-a lipit de victima sa (tot un parazit, nu-i aşa) şi nu îi mai dă drumul. Prin relaţia cu victima sa el îşi alungă singurătatea (el este cel care spune că în ziua de azi ca să te împrieteneşti cu cineva trebuie să îl loveşti cu maşina mai întâi), dar, cu un sadism poate inconştient, îşi testează şi temerile şi reacţiile sale faţă de moarte, proiectându-le asupra inofensivului invalid din scaunul cu rotile, acesta, la rândul său proiectându-şi frustrările asupra soţiei devotate şi eliminându-i încet dar sigur orice urmă de compasiune.

Tot acest tumult este creat doar de actori şi de rostirea acestora, iar privindu-i înţelegi decalogul deteatralizării pe care Alina Nelega deja l-a menţionat pe LiterNet şi care este trecut pe spatele fişei program. Afişul, în sine, poate ilustra la rândul său decalogul de pe verso: este vorba de lumea aşa cum este ea, fără artificii şi accesorii, este vorba de un teatru redus la esenţă: un teatru care face uz de minimum de mijloace exterioare, dar de maximum de trăiri (cum spuneam mai devreme directe, brutale), care ies la iveală în momentul în care sunt provocate.



De remarcat la acest spectacol, pe lângă muzica originală compusă de Zeno Apostolache şi care punctează scurt şi intens momentele dramatice în spectacol, sunt performanţele artistice: Radu Bânzaru, într-o evoluţie plină de forţă, dând expresie unei puternice arderi interioare, Adela Lazăr, care ne oferă o surpriză deosebit de plăcută, arătând că, încă studentă fiind, este capabilă să creeze un personaj de un impact deosebit, lucrat şi înţeles în detaliu, Elena Purea, care îşi antrenează fiecare muşchi şi fiecare modulaţie din voce pentru a o întrupa pe Friederike şi a cărei privire tăioasă şi sălbăticită îţi dă fiori, Mircea Silaghi, reunind cu atenţie şi minuţiozitate cele două laturi ale soţului chinuit şi căruia îi place să chinuie - tot un student la actorie în care descoperi multe resurse şi posibilităţi - şi Viorel Meraru, care te induce în eroare cu bună ştiinţă, mascând perversiunea personajului şi lăsând-o să se întrevadă în doze mici şi atent controlate.

Pe scurt, este vorba nu numai de un spectacol viu, intens, chiar brutal (şi la nivel imagistic, nu numai ideatic), ci şi de o punere în aplicare a unei teorii despre teatru/teatralizare, care îşi propune să zdruncine inerţia (sau comoditatea?) din mediul teatral. Acesta este însă numai un început. Aşteptăm cu mare interes să vedem direcţia pe care o va lua această modalitate de a face şi de a simţi teatru, felul în care de va definitiva şi se va impune.



Fişa tehnică:
Paraziţi de Marius von Mayenburg
Distribuţia: Ringo - Radu Bânzaru, Friederike - Elena Purea, Betsy - Adela Lazăr, Petrik - Mircea Silaghi, Multscher - Viorel Meraru
Muzica originală: Zeno Apostolache
Regia şi ilustraţia muzicală: Alina Nelega