Gloria nu cîntă este unul din acele filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX care - pentru
vox populi din spaţiul autohton - au fost şi încă mai sunt sunt sacrosancte. Cele câteva
atu-uri ale sale (decorurile şi costumele Doinei Levinţa, coregrafia lui Cornel Patrichi, muzica lui Radu Şerban, unele replici şi gaguri din scenariul lui Dumitru Solomon şi interpreţii principali: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Horaţiu Mălăele, Margareta Pâslaru, Rodica Mandache, Jean Constantin, Constantin Diplan, Mihai Pălădescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Jean-Lorin Florescu ş.a.) hipnotizeau orice simţ critic în consumatorii filmelor "la care te râzi". (Nu astfel au fost receptate filme ca
B.D.-urile,
Păcală, Nea Mărin miliardar şi altele asemenea?)
Am revăzut, după 35 de ani această "comedie muzicală" debilă, fără nicio regie (concepţie regizorală), şi totuşi - aflăm din generic - în regia lui Alexandru Bocăneţ. Prestaţiile cvasi-absente ale tuturor celor deja numiţi (altfel, profesionişti redutabili în breaslă) activează mai degrabă nostalgii izolate, iar nu bucuria (re)întâlnirii cu un Film rotund, unitar. Mă uitam la chipurile tinereşti ale Torei Vasilescu (imediat după revelaţia numită
Cursa şi înaintea rolurilor de forţă din
Proba de microfon, Casa dintre cîmpuri, Croaziera, Imposibila iubire, Glissando) şi Horaţiu Mălăele, la chipurile Margaretei Pogonat şi Mihai Pălădescu (reuniţi pe generic - chiar dacă nu în aceeaşi scenă - după zece ani de la sofisticatele şi sacrificatele
Meandre), la Toma (cel care avea să se prăpădească, împreună cu Alexandru Bocăneţ, cu puţină vreme înainte de premiera filmului, în tragicul cutremur din 4 martie 1977) şi la Octavian Cotescu, la poantele eternului şmenar jucat de Jean Constantin (reluări ale succesului din seria
B.D.-urilor) etc. Reascultam cu emoţie cântecele lui Radu Şerban (orchestraţia: Sile Dinicu şi formaţia Sfinx a lui Dan Andrei Aldea; voci: Daniela Vlădescu şi fetele de la 5T) şi admiram ritmurile şi paşii de dans coregrafiaţi de Cornel Patrichi.
Ce păcat că, în formula aceasta de lung-metraj, ideile din fanteziile muzical-coregrafice TV ale lui Bocăneţ nu se mai "leagă", aşa-cum atât de inspirat îi "furaseră" pe milioanele de telespectatori în emisiunile de divertisment (când echipa Bocăneţ-Levinţa-Patrichi devenise un
brand şi un etalon al calităţii), vreme de aproape zece ani. Ce păcat că, neavând la dispoziţie o bază dramaturgică solidă, Bocăneţ n-a fost un Fosse (
Sweet Charity, Cabaret, All That Jazz) al marelui ecran românesc. Dar poate că timpul n-a mai avut răbdare cu el...
