În octombrie 2012 a prezentat o serie de lucrări în expoziţia Persona Non Grătar, la Galeria de artă contemporană Bázis din Cluj, urmând ca în noiembrie 2012 lucrările sale să fie expuse şi la Berlin.
Edith Lazar: Cum ai descrie felul în care lucrezi? Care a fost tehnica iniţială pe care ai abordat-o atunci când ai început să-ţi cauţi stilul şi cum ai ajuns la formele actuale, întunecate şi violente?
Saşa Robert Bandi: După 3 ani de studii, 3 ani de căutări continue a unui stil cu care să mă simt cât de cât confortabil, sincer cu mine, liber... l-am găsit pe acesta (dacă îţi vine să crezi), asta după ce o bună perioadă de timp am încercat să lucrez cât mai realist. Ceea ce fac acum lasă loc pentru multe posibilităţi. Totuşi, sunt sceptic în privinţa unui stil definitiv, mai ales în cazul meu, sunt tânăr şi nu cred că stilul actual să fie ceva categoric. Sunt mereu în căutare de chestii noi şi într-o competiţie continuă cu mine şi de aici acel scepticism faţă de un viitor previzibil şi stabil, în toate sensurile desigur.
Felul în care lucrez aş putea spune că este rezultatul unor frustrări extreme şi al dorinţei mele de a face ceva cu ele; aşa că am adus răul în avantajul meu. Ştii cum se zice: dacă viaţa îţi dă lămâi, tu să faci limonadă. Ei bine, mie viaţa îmi dă nişte lămâi ciudate venite din abisul trecut al planetei Gadjodilo şi încă nu m-am gândit ce să fac cu ele. În principiu desenez pe tot felul de chestii pe care le găsesc şi care au îndrăznit să se afle în calea mea, cum ar fi cartoane, foi de caiet vechi, foi stricate ... nimic special, dar combinate cu nişte pensule de cea mai proastă calitate, alături de alte materiale din aceeaşi categorie, rezultă nişte chestii foarte fucked up... iar mie asta îmi place să fac, să mă joc cu mintea privitorului şi cu a mea, să provoc. Da, formele actuale sunt întunecate şi violente pentru că am fost atins în acelaşi timp de Dumnezeu şi de Sfânta Mâncătoare de Dumnezei. Mă consider un om norocos.
E.L.: Expoziţiile trecute le-ai organizat în jurul conceptului de vis şi absurd. Cu ce se deosebeşte expoziţia Persona Non Grătar de ele şi mai ales cum ai reuşit să integrezi lucrările mai vechi? Există o anumită continuitate sau sunt expoziţii distincte ca aspect şi concept?
S.R.B.: Pentru Persona non grătar am inclus lucrări din expoziţia anterioară, o serie de lucrări în care mi-am desenat visele, general vorbind, şi care sunt diferite în concept faţă de restul, cele mai noi. Astea mai recente fac parte dintr-un proiect la care lucrez acum şi care va fi materializat într-o viitoare expoziţie, despre care însă nu pot spune mai multe deocamdată. Ceea ce le uneşte este stilul şi probabil estetica - dacă pot vorbi despre o estetică referitor la lucrările mele.
E.L.: De ce Persona Non Grătar? Ce semnifică pentru tine?
S.R.B.: A, da! Chestia asta cu persona non grătar a început de la jocuri de cuvinte, de glume pe care le făceam cu ceva prieteni. Ne băteam joc de expresiile şi proverbele alea latine pe care le ştie mai toată lumea, şi unul din ei a zis persona non-grătar în loc de persona non grata. Mi s-a părut genial şi am preferat să îi dau acest titlu expoziţiei pentru că lucrările pe care le-am adunat par a fi făcute de o persona non grata, de elevul ăla care stă în ultima bancă la şcoală şi îl urăşte pe ăla din prima bancă, care e mereu cu mâna sus. Îl urăşte nu pentru că nu ar putea sau ştii să răspundă, ci pentru că dacă ar face-o s-ar transforma exact în personajul pe care îl urăşte. E o ură faţă de toţi ăia cu viaţa lor bine închisă în cutie, curată şi previzibilă şi o ură pe cei care se cred realizaţi pentru că duc o astfel de viaţă. Persona non grata pentru că la rândul lor şi ceilalţi îl urăsc pe el. În spaţiul românesc, dacă vrei, e cu siguranţă o persoană non grătar.
E.L.: Ai artişti preferaţi? Ce te influenţează sau în ce îţi găseşti sursa de inspiraţie?
S.R.B.: Mulţi. Ar fi Otto Dix, Arnulf Reiner, Marlene Dumas, puţin Richter, puţin Cy Twombly, Basquiat, Ida Applebroog. Sigur am uitat pe cineva, dar probabil am să îmi amintesc când e gata interviul. Dar ceea ce m-a influenţat şi mai mult a fost mass-media. Ţin minte când eram mic că am dat peste Tom Green care avea un umor foarte absurd şi tâmpit şi de atunci viaţa mi-a fost marcată pe veci. Ar mai fi şi Tim and Eric awesome show, dar ei sunt mai suprarealişti. Sau sunt scene din filme pe care mi le opresc în cap, iar subtitrarea rămâne jos acolo fără a avea vreo legătură cu cadrul, ceea ce mi se pare incredibil.
Mă influenţează foarte mult şi îmi găsesc sursa de inspiraţie de pe pereţii Clujului, ştii tu grafitti-urile alea complet retarde, unele scrise cu flacăra de la brichetă, care mi se par o formă foarte sinceră de artă şi cu mult mai multă personalitate; mai sunt oamenii pe care îi văd, oameni pe care ceilalţi îi ocolesc pe stradă. Însă cel mai mult şi cel mai mult mi-ar plăcea să fiu schizofren şi să desenez. Sunt extrem de curios cum ar desena un individ cu deficienţe mentale extreme. După cum am mai spus îmi plac chestiile de genul ăsta.
E.L.: Din câte am putut vedea, lucrările tale sunt figurative şi adesea narative, acompaniate de cuvinte sau texte. Care este sursa lor şi cum priveşti rolul pe care îl au în compoziţie?
S.R.B.: Sunt cuvinte pe care le aud, le văd, îmi vin în minte sau le inventez eu, de cele mai multe ori absurde, complet cretine. Îmi plac atât de mult încât este absolut necesar sa le materializez pe o lucrare, fie ele acompaniate de un desen, fie doar ele, singure. În plus, un text sau un cuvânt arată foarte bine, după părerea mea, pe lucrare. Încerc să fac o asociere între scris şi lucrare chiar dacă textul propriu-zis nu are nici o legătură cu imaginea. Dacă pun şi ceva scris, se creează nişte conexiuni interesante, cred.
E.L.: Despre munca ta, lucrările pe care le creezi, felul în care pregăteşti conceptele, sunt ele rezultatul explorărilor tale artistice sau ceea ce urmăreşti este mai degrabă controversa?
S.R.B.: Felul în care îmi pregătesc conceptele e un proces care are loc undeva după ora 12 noaptea până pe la 5-6 dimineaţa, stând şi uitându-mă pe pereţi (chiar ieri mi-au venit nişte idei noi, a fost groaznic, nu se mai opreau) sau stând pe WC. Nu urmăresc neapărat controversa, poate ea mă urmăreşte pe mine. Nu ştiu ce urmăresc. Îmi place doar ca lucrările mele să fie provocatoare, nu mă tem să supăr. Probabil urmăresc o descifrare atât a sinelui cât şi a mediului uman înconjurător, iar dacă asta va rezulta în ceva "controversat", asta e, nu pot să mă auto cenzurez, ar fi o prostie. Dar dacă e să zic că urmăresc totuşi ceva, este sa lucrez cât mai mult şi sa explorez ţinutul întunecat al creierului meu, să încerc să văd şi altfel decât ce ţi se oferă zilnic pe tavă.
E.L.: Relaţia ta cu arta: ce te enervează cel mai mult; ce îţi place cel mai mult.
S.R.B.: Nu sunt cel mai informat cu ce se petrece la ora actuală. Dar mă enervează faptul că nu văd nimic diferit, că arta este interesată din ce în ce mai mult de marginal: parcă aud aceeaşi piesă de la radio over and over again, şi după, poate mai iese şi un remix. Cel puţin în România, mulţi sunt încă rămaşi pe fazele alea cu comunismul sau industrializarea. Mulţi mănâncă aceeaşi mâncare de prea mult timp. Mă enervează că de prea puţine ori, atunci când mă duc la vernisaje, am ocazia să spun: DA! Unde este revolta? Ce se întâmplă? De ce este limita atât de limitată? Nu spun că toată arta trebuie să fie revoltată, doar că atunci când cică se revoltă, este tot mai subtilă, să nu cumva să deranjeze.
E.L.: Cum te raportezi la faptul că, aşa cum spuneai şi tu mai devreme, arta este tot mai interesată de marginal, că tot ceea ce este de nişă ajunge central, se transformă în obişnuit? Care este poziţia ta ca artist faţă de această mişcare?
S.R.B.: M-am cam săturat de povestea asta, dar da, arta este interesată de marginal, ceea ce este mai rău este că marginalul este extrem de promovat. Probabil este mai acceptabil şi mai politically correct să promovezi marginalul, ca oamenii să se obişnuiască, să nu fie zguduiţi. Oamenilor le place să fie comozi. Eu ca artist prefer să mă revolt, să mă îndepărtez cât de mult, iar dacă asta înseamnă ca la un moment dat să schimb felul în care lucrez, nu ştiu, voi vedea ce voi face. Deocamdată prefer să-mi "fac filmele", să-mi văd de treabă. Less talking more walking.
E.L.: Te gândeşti vreodată că oamenii ar putea să-ţi înţeleagă greşit lucrările?
S.R.B.: Da. Sunt terifiat, îţi dai seama!
E.L.: În ultima vreme, se poate remarca un oarecare nihilism în termeni de mood general cu referire la viitor. Se poate spune acelaşi lucru şi despre felul în care îţi construieşti lucrările? Crezi că ele reflectă această stare?
S.R.B.: Da. Dacă toţi urmăm această schemă modernă de a trăi (impusă de societate) şi anume să terminăm cu toţii şcoala, apoi facultatea, apoi să cauţi "o slujbă frumoasă, care să iţi asigure viitorul", între timp îţi găseşti o gagică despre care îţi spui ca o iubeşti dar de fapt stai cu ea numai pentru că te caci pe tine că o să mori singur, mai faceţi nişte copii, mai mergeţi în vacanţe plictisitoare la Mangalia sau în Bulgaria şi după aia crapi dracului. Nu vă e frică? Mie unul, mi-e foarte frică de viitor. Poate ăsta e mood-ul din lucrările mele, frica şi ura.