Moartea ar fi unul dintre răspunsuri. Un été brûlant începe destul de sec, cu Frédéric (Louis Garrel) dând târcoale unei maşini în timp ce dă alcool pe gât, urmând să se sinucidă la volanul ei. Contrastul apare imediat cu scena nudităţii voluptoase a frumoasei Monica Belucci. Filmul derulează un joc lent între nostalgia visătoare a relaţiilor ideale - pe care femeile şi le doresc - şi banalul usturător al celor reale.
Frédéric este pictor şi locuieşte când în Italia, când în Franţa, cu soţia lui Angèle (Monica Belucci), care este actriţă. Momentele sunt narate din voice over de Paul (Jérôme Robart), un actor sărac, cu reminescenţe de revoluţionar. Paul apare inexplicabil în viaţa lui Frédéric, ca o muză trimisă pentru resuscitarea unui artist plictisit. Odată cu Paul, apare şi Elizabeth (Céline Sallette), iubita lui, tot actriţă. Pe baza unei prietenii încropite, cele două cupluri hotărăsc să îşi petreacă vara împreună în apartamentul lui Angèle din Italia, migrând de la Parisul agresiv al lui Sarkozy spre o Italie frumoasă, dar neinspirantă.
Interiorul apartamentului din Paris al cuplului căsătorit pulsează în culori care te fac să intri încrezător în flashback-urile care vor pune povestea cap la cap. Relevant mi se pare momentul în care Frédéric stă întins pe un chaiselong verde înconjurat de doi bărbaţi, ca doi psihologi în mijlocul unei vizite la domiciliu. Angèle intră la scurt timp în peisaj, iar prima interacţiune dintre ea şi Frédéric este neaşteptat de sterilă. El stă pe scaun în timp ce soţia îi scoate o aşchie din talpă, moment în care cei doi bărbaţi îşi încheie vizita straniu de scurtă şi inutilă. Intimitatea dintre soţ şi soţie nu devine convingătoare în niciun punct de-a lungul filmului, deşi fantomele relaţiei încep să iasă la suprafaţă. Unul dintre motive ar putea fi chiar personajul Frédéric, distribuit neinspirat lui Louis Garrel, care nu pare să fie în largul său în rolul de soţ al unei femei mult mai mature.
Philippe Garrel nu pare interesat în a prezenta femeile într-o lumină modernă, mai puţin misogină. Ele sunt în continuare victimele bărbaţilor, iar în timpul puţinelor conversaţii pe care le au vorbesc fie de haine, fie de bărbaţi. Parcă suntem într-o reclamă românească ieftină de fiecare dată când ne aflăm în preajma celor două femei. Într-adevăr, Angèle se salvează de la o căsnicie nefericită, însă o face pentru un bărbat care îi acordă ceva mai multă atenţie. Un moment de libertate (feminină) este dansul lung şi senzual al lui Angèle, care atrage rapid insulta lui Frédéric.
Relaţiile conjugale şi extra conjugale sunt subiecte prezente şi în filmele mai vechi ale lui Philippe Garrel, însă spre deosebire de pasiunea vie dintre François şi Lilie în Les Amants Reguliers sau François şi Carole în La frontière de l'aube, Frédéric şi Angele îşi consumă pasiunea în lamentări neconvingătoare în faţa noilor prieteni, Paul şi Elizabeth. Cuplul intrus îşi ignoră propriile drame până când soţii se despart. Elizabeth, ca şi Angèle, nu vrea decât să fie iubită şi să umple cumva golul existenţial din viaţa ei, care a făcut-o să încerce deja două sinucideri. După ce Angèle pleacă, Elizabeth găseşte motivaţia să îl părăsească pe Paul pentru a nu mai sta într-o relaţie care nu face decât să-i adâncească golul. Crizele existenţiale le sunt favoribile celor doi pentru că îşi salvează relaţia şi chiar devin părinţi, în timp ce Frédéric se îndreaptă spre momentul de la începutul filmului.
Dacă cele două relaţii nu ne conving, poate o fac cele de prietenie. Voice over-ul lui Paul ne spune de la început că i-a murit cel mai bun prieten, însă unde, când şi cum s-a format prietenia asta solidă? Cei doi nu au niciun fel de chimie în conversaţie, iar situaţiile prin care trec îi aduc cel mult la gradul de amici îndepărtaţi. Nici vara de dolce far niente din Italia nu cred că este răspunsul, însă Frédéric pare să se fi agăţat de prietenia cu Paul, aşa cum Paul pare să se fi agăţat de banii şi stilul de viaţă al lui Frédéric. Iar prietenia femeilor este, aşa cum o numeşte şi Paul, doar solidaritate între sexe. Ele sunt puse sub acelaşi acoperiş de către partenerii de viaţă şi se adaptează situaţiei.
Nu ştiu în ce măsură reuşeşte Philippe Garrel să surprindă angoasele unei relaţii în proces de eşuare, pentru că personajele nu par capabile să acţioneze, ci poate doar să vorbească despre a acţiona. Nici vorbitul nu-i salvează de fapt, pentru că actorii sunt cumva deconectaţi de la replicile pe care le dau. Dar asta ar putea fi o caracteristică a personajului de film european sau o reinterpretare a alienării propusă de Brecht.