Tricky tricks pe muzică de Tiger Lillies la Viaţa e frumoasă, 2012

Joi seară (15 septembrie 2012). Teatrul Odeon. Am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme şi număr treptele pe care trebuie să urc în curând pentru a ajunge în sala în care vor cânta Tiger Lillies. E frig şi anticipez în gând aerul cald îmbibat în parfum dinăuntrul teatrului. Fac repede inventarul: mi-am luat haina cu butoane de secol XIX şi rujul aproape negru. Mă simt ca o bucată ruptă dintr-o demonstraţie live de poante clovniene.

În hol, câteva doamne, câţiva tineri. Străini după vorbă. Mi-am amintit că nu ştiu nimic despre repertoriul din seara asta. În general, Tiger Lillies cântă despre boli, prostituţie, dezamăgiri. Despre cum răul se ascunde în coaja frumos colorată a aparenţelor. În seara asta au venit să ne cânte despre nebunie. În sală, tot mai multe arome de parfum se amestecă între vârstele mici şi mari. Mă întreb dacă toate doamnele acelea aristocrate care-şi decorează gâtul cu perle şi-şi înfăşoară trupurile în haine de blană au auzit cu adevărat de Tiger Lillies. Sau de versurile lor. Băgându-mi mâinile în buzunare mă gândesc că probabil au pierdut mesajul printre sunetele armonioase de cabaret, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce au simţit nevoia să se aranjeze impecabil tocmai la acest concert. Înfăţişarea lor trădează o simetrie corectă, un tipar vizual respectat ca la carte, pe când Tiger Lillies sfidează orice tipar al frumosului.

În seara asta trupa a continuat programul după concertul propriu-zis început la orele 18:00, cu un experiment artistic mai rar întâlnit pe la noi. Construind fundalul sonor al proiecţiei filmului Das Cabinet des Dr. Caligari (Cabinetul doctorului Caligari), ei au inventat un adevărat soundtrack pentru filmul mut al anilor '20. Inspiraţi din povestea lui Francis, prizonierul unui sanatoriu şi al propriei minţi, Martyn Jacques şi colegii săi decorează sonor fiecare cadru al acestui horror poliţist. Sunetele fricii, ale angoasei sau pur şi simplu ale melancoliei ieşeau din clapele de pian, din corzile de contrabas sau din tobe. În niciun moment imaginile filmului nu păreau că dirijează ritmul instrumentelor, ci mai degrabă instrumentiştii erau ca nişte păpuşari ciudaţi ce-şi înnebuneau marionetele pe ecran.

Lumea îi priveşte fascinată ca pe-o ieşire de vacanţă într-un timp trecut care să o facă să uite de postmodernismul sufocant pe care-l trăieşte zi de zi. Dar lumea uită cât de postmoderni sunt Martyn Jacques, Adrian Huge şi Adrian Stout. Cu buzele învineţite, ei ne cântă lumea din subterane, lumea adevărului dezvrăjit. Pentru a putea demasca adevărul, Tiger Lillies poartă măşti stridente care să ne atragă atenţia că lumea nu e construită numai din frumos şi bine, ci mai ales din contrastele lor. În spatele fiecărei piese stă un magician care ridică mereu cortina şi-ţi arată un truc şocant cu zâmbetul pe buze. Ei se folosesc de trucurile artei pentru a dezgoli realitatea de trucurile aparenţei.

Când au terminat de cântat i-am întâlnit în hol. Prea timidă să le vorbesc, am decis să îi privesc de la distanţă. Păreau că în orice moment ar putea să înceapă o prestaţie nouă, un număr al grotescului scos chiar acolo, în holul teatrului Odeon. Apoi le-am văzut feţele atât de minuţios pictate, de parcă toată mimica lumii le-ar fi stat pe obraji şi pe buze. Erau mai vii decât noi toţi cei care am alergat la propriu şi la figurat ca să-i vedem în seara asta. Erau vii şi sinceri. Iar eu mi-am pipăit rujul negru de pe buze şi am plecat cu gândul la ultimul metrou.