La puţină vreme de la o reîntîlnire cu piesa lui Samuel Beckett pe scena braşoveană, iată că şi teatrul orădean îşi exprimă opţiunea pentru acest text ce pare să-şi afle noi şi incitante consonanţe cu stările de spirit din începutul celui de-al treilea mileniu. De această dată, realizatorii sunt tineri şi mai puţin cunoscuţi în casa Thaliei, fapt care nu l-a împiedicat pe regizorul Emil Suciuc, provenit din rîndul actorilor, de a descifra cu apreciabilă ambiţie sensurile şi atractivitatea piesei.
În ambianţa studioului (scenografia semnată de Oana Cernea şi Emil Sauciuc), descoperim un spaţiu voit închis şi greu respirabil, dominat de cele două "repere", pe de o parte, resturile unei caroserii de automobil, cu încărcătura lor bizară şi entropică, iar pe de altă parte, un copac imens cu frunze ce se ivesc şi dispar în funcţie de raportul de "aşteptare" al eroilor, dar a cărui prezenţă, metaforică, este ignorată de protagoniştii incapabili de a intui în acest "personaj" posibilitatea salvării de la "aneantizare".
Regia ne oferă imaginea unui moment "post-apocaliptic" (catastrofă naturală, război nuclear etc.), cei doi protagonişti, Estragon şi Vladimir, încercînd să supravieţuiască pînă la venirea lui... Godot cu ajutorul unor corsete metalice amintind de filmele cu extratereştri.
Inspirat distribuiţi de regizor, cei doi interpreţi, Petre Ghimbăşan (Estragon) şi Richard Balint (Vladimir), reuşesc să confere dialogului culoare şi nerv, un umor populat din belşug de accente groteşti şi mai firav de premoniţiile cenuşii ori spaimele din faţa singurătăţii şi a morţii. Jocul lor foarte energic, cu permanente inflexiuni vocale şi o remarcabilă mobilitate a expresiilor mimice şi corporale, în care "jucătorii" se susţin şi se completează reciproc, reprezintă, cred, principalul cîştig al spectacolului.
Îi secondează cu merite parţiale Sebastian Lupu, în nevroticul Pozzo, şi Tiberiu Covaci, în enigmaticul şi nefericitul Lucky, cu o evoluţie a cărei sangvinitate nu este întotdeauna dublată de semnificaţia dorită, mai ales cînd vorbim de relaţia lor cu cei doi "alergători de cursă lungă" în tragicomica lor competiţie numită Aşteptarea. Purtător al unui grăunte comic şi misterios la început, apoi izvor al certitudinii nefaste, spre final "băiatul", întrupat de Pavel Sîrghi, ca fals "mesager" al lui Godot, dispare şi el împreună cu eroii piesei sub crengile copacului-martor la cele întîmplate.
Interesul viu şi aplauzele generoase ale unui public în majoritate alcătuit din tineri, elevi şi studenţi, care au umplut sala studioului ca în timpul evenimentelor prilejuite de "Festivalul teatrului scurt", dau şi ele seama de oportunitatea unei largi deschideri de preocupări, repertoriu şi colaboratori, din partea scenei orădene, ca premisă a năzuinţelor revenirii sale în zona de apreciabilă altitudine a artei spectacolului.