În SF, mai toate poveştile sunt despre căutarea unei lumi. Sau găsirea ei. Sau visarea la una. Altminteri decât cea totalitară, opresivă, pe moarte în care eroul / eroii trăiesc. Şi e interesant de imaginat şi, mai ales, de văzut drumul până acolo, întâlnirea dintre culturi şi civilizaţii extraterestre. Nu puteţi să spuneţi că nu aveţi măcar un singur titlu de suflet cu aşa ceva.
Şi iată un film de lungmetraj de debut, proiect foarte ambiţios, spectaculos din punct de vedere vizual. Povestea argentinianului Juan Diego Solanas, fiul celebrului regizor Fernando Solanas, propune nu numai o lume cu reguli drastice, săracă şi murdară, gen 1984 (metaforă străvezie pentru clasele societăţii de azi), ci încă una, calmă şi strălucitoare. Nu numai una stranie din care vrei să mergi mai departe, spre stele, ca în Gattaca, ci şi una imediat vizibilă, verde, paradisiacă, etalându-se desfăşurată ca o hartă colorată. La propriu una cu susul în jos. Am mai văzut în fantasy, în desene animate şi cărţi o lume subterană şi una de suprafaţă care ajung în mod miraculos să se întâlnească.
De data aceasta, marea găselniţă a filmului este că poţi să vezi ambele lumi, aşa cum în unele filme sunt la orizont mai multe planete, mai mulţi sori. Aici, în acelaşi cadru există una peste alta două lumi surori, dar de neatins, interzise. Imaginaţi-vă că tot cerul este acoperit de un oraş, de peisaje identice ca ale noastre, doar că invers poziţionate, atârnând peste noi. Zgârie-nori, munţi, păduri, râuri şi mări. O lume cu gravitaţie inversă decât a noastră. Cu atât mai frustrant cu cât Lumea de Sus e colorată, solară, bogată şi veselă, puternic tehnologizată, fără probleme, normală. Iar Lumea de Jos, cu clădiri distruse, năruite după bombardament, case şi străzi negre, murdare, asemenea micilor orăşele englezeşti industriale, miniere din secolul XIX.
Ar fi fost mai uman şi mai dramatic să fie o întâlnire între cele două şi o frăţie, o camaraderie. Regizorul alege însă să mizeze mai bine pe o romantică poveste de dragoste, care se îndulceşte pe parcurs. Doi tineri despărţiţi de poliţie şi de o amnezie.
Şi, chiar dacă idila, cu delicatele ei detalii lirice, frumoase şi proaspete, cu notele realiste ale scenaristului Santiago Amigorena, este plăcută de urmărit, în mod ciudat aici, nu aceasta contează cel mai mult la film. Partea de SF, partea vizuală, cu rezolvări în cadru, în care personaje stau şi în picioare pe podea şi agăţate de tavan cu capul în jos, fie că e un interviu sau aseptică hală cu birouri, te dă gata. Drumurile celor care se mişcă în funcţie de propria gravitaţie ca nişte puncte pe un joc video au ceva din stranietatea iluziilor optice de la Escher. Regizorul are ambiţia să împingă şi mai departe halucinanta arhitectură din Inception, când străzile şi clădirile se puteau curba în vis.
Amestec de stiluri, amestec de genuri, cu partea de acţiune care se combină cu una sentimentală, scene de introspecţie în care cadrele amintesc de tablouri pictate de Caspar David Friedrich, cadre virate în culori diferite, fiecare lume având culoarea sa distinctă, povestea se încheagă destul de bine, rezistă, în ciuda câtorva burţi şi lucruri uşor neclare. Ai impresia că regizorul şi-a imaginat filmul ca storyboard, cadrele ca ilustraţii excepţionale la o carte SF. Şi plac, chiar şi atunci când se simte pe ici colo unde se termină strada cu case newyorkeze gen West Side şi unde începe efectul digital de adăugare a celeilalte lumi.
Cel mai important este că e original, nemaiîntâlnit până la un punct, chiar dacă povestea de dragoste merge pe tipar clasic, vechi, pe clişeu. Tot ce trebuie este să vă abandonaţi poveştii, să nu vă puneţi întrebări care să vă scoată din convenţia propusă şi atunci veţi fi încântaţi de poveste. Întâlnirile tinerilor sunt frumoase, au umor, iar locaţia, Cafeneaua Dos Mundos, este o minunăţie Art Nouveau.
E drept că relaţia lor porneşte ca Romeo şi Julieta şi se transformă încet în una de basm, de Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, un final utopic, dar necesar şi plin de speranţă. Cei doi actori tineri - Kirsten Dunst în continuă ascensiune şi Jim Sturgess (pe care îl ştim deja din 21, One Day, The Way Back cu Dragoş Bucur, Across the Universe sau voce într-un desen animat) reuşesc să dea emoţie, ritm şi tensiune credibilă acţiunii. Plus personajele secundare plăcute, paterne aducând profunzime.
Sunt multe scene plastice, extraodinare - el căzând în apă în lumea ei şi, după aruncarea greutăţilor, urcând în aer şi căzând în sus în cealaltă apă, a lui, din lumea opusă pare cea mai formidabilă.
O să vedeţi, filmul o să vă mire şi o să placă. Cadrele de exterior, atât de bine realizate, vă vor umple ochii de minuni. Metafora celor două jumătăţi care co-există şi se echilibrează reciproc, vă va da de gândit.