Simfonia jocurilor secunde - Meandre

O iubire neîmplinită. O căsătorie de convenienţă. O carieră distrusă de invidie. O căutare a adevărului despre părinţi. Patru idei care ar putea ţine loc de rezumat al scenariului scris de Horia Lovinescu şi fructificat de Mircea Săucan în Meandre. Însă firul narativ este poate cea mai puţin importantă parte în construcţia (să nu uităm că intrăm într-o lume a arhitecţilor!) ridicată de Săucan şi colaboratorii săi - directorul de imagine Gheorghe Viorel Todan, compozitorul Tiberiu Olah. Cel mai nedreptăţit cineast român ne propune o operă unicat în istoria nu foarte bogată în mari realizări a cinematografiei noastre.

În Meandre, Mircea Săucan reinventează după propria sensibilitate timpul şi spaţiul. Chiar şi după mai multe vizionări, este dificil de plasat cu exactitate în evoluţia relaţiilor dintre personaje toate scenele. Însă tocmai prin ocolirea convenţiilor cu care suntem obişnuiţi şi eliminarea graniţelor temporale, Meandre se manifestă pe teritoriul realului, al unui real poetic, aşa cum este proiectat de lumea interioară a lui Săucan. Firescul trecerilor de la un moment la altul este firescul aventurii minţii prin avalanşa de amintiri.

Filmul mimează o incoerenţă epică, însă o simplă revizionare stârneşte revelaţii: fiecare scenă comunică fertil cu oricare alta, nicio replică nu este gratuită, paşii printre "meandre" oferă clarificări suplimentare şi reprezintă surse de bucurie cinefilă. Definitorie în acest sens este scena laitmotiv a filmului (despărţirea din gară), repetată de mai multe ori, fiind de fiecare dată aceeaşi şi diferită, prin acumulări succesive de sensuri.

Aparatul de filmat devine instrument de reconfigurare creativă a spaţiului. Interioarele încăperilor îşi pierd contururile obişnuite, fluidizându-se, devenind locuri ale memoriei, ale unor emoţii pierdute, dar niciodată uitate. Exterioarele, deşi realiste, capătă sub privirea lui Săucan o poezie aparte, în care materialitatea este transfigurată prin "jocul secund" din sfera imaginarului. Mişcările camerei de filmat sunt supuse trăirilor şi senzaţiilor de moment sau capriciilor memoriei, fără a fi însă în niciun fel banale, plictisitoare sau redundante.

Meandre este asemenea unei simfonii, în care imaginea alb-negru întotdeauna surprinzătoare, coloana sonoră atipică, doar aparent abstractă, jocul excelent al actorilor, scenariul plin de sensuri şi montajul dinamic se îmbină creativ sub imaginaţia debordantă şi talentul unic cultivate de Mircea Săucan.

Poate niciun alt cineast român nu a reuşit să surprindă şi să redea cu o aşa sensibilitate acel "ceva" inexplicabil care defineşte o relaţie de iubire neîmplinită, dar consumată în momente intime răzleţe. Cu siguranţă însă, nimeni din cinematografia română nu a mai filmat ca Săucan vertijul de senzaţii din timpul săruturilor furate pe ascuns sau al unei partide de dragoste (după acel răscolitor "aş dori să fiu mângâiată" spus de Anda - Margareta Pogonat). Ochiul intrinsec cinematografic al regizorului emigrat în Israel la sfârşitul anilor '80, după ce a fost izolat şi interzis artistic în ţara nicolaeştilor, pare a glorifica frumuseţea interioară şi exterioară a omului, însă în relaţie cu un principiu suprem niciodată explicitat, dar mereu recognoscibil, pe care l-am putea numi transcendenţă.

Meandre, 1967, r. Mircea Săucan, a. Mihai Pălădescu, Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Dan Nuţu, Ana Szeles