Un fotograf macedonean de succes, angajat al marilor agenţii internaţionale de presă, este mistuit de dorul de casă şi renunţă la confortul occidental din Londra (în care s-a refugiat la începutul anilor '80) pentru a se întoarce în satul natal. Acolo vrea să moară, acolo vrea să mai trăiască - atât cât îi va mai fi dat - fără nicio condiţionare materială şi ideologică.
Pe la mijlocul anilor '90, o serie de filme din fosta Iugoslavie (
Underground; Lepa sela lepo gore / Pretty Village, Pretty Flame ş.a.) au ca temă principală sângeroasele conflicte inter-etnice din Balcani. Tot pe atunci, Milcho Manchevski (scenarist şi regizor, dar şi fotograf, autor de literatură de ficţiune şi jurnalist) face senzaţie în festivaluri (în Italia, Argentina, SUA, Suedia, Brazilia, Polonia) cu
Pred doždot / Before the Rain, un debut sofisticat în care desluşim, acum, marca stilistică din
Babel: trei poveşti (
"Cuvinte", "Feţe", "Imagini") care se întrepătrund. La primul nivel, acest
puzzle cu o pronunţată încărcătură poetică (conferită de
soundtrackul grupului Anastasia, de o scenografie şi de sonorităţi vrednice de subiect) este o mărturie a tragicei neputinţe omeneşti în faţa războiului. Critica "progresistă" nu a scăpat ocazia să arate că religia (fanatismul religios) este cauza tuturor atrocităţilor.
La un nivel mai profund însă, ochiul atent poate observa şi o anumită duhovnicie care scapă, în general, privitorului grăbit. Există, e drept, scene de violenţă - atât în "primitiva" Macedonie, cât şi în "civilizata" Londră. Se ucid, fără nicio urmă de milă, fraţii între ei. Se ucid, la fel de nemilos, şi "triburile" adverse care par să fi aşteptat doar un semn pentru a da frâu liber violenţei. Şi totuşi, în mijlocul acestor măceluri mai dăinuie, ca o oază, existenţa unei obşti monahale dintr-o mănăstire ortodoxă. Acolo, un tânăr macedonean se nevoieşte să-şi respecte votul tăcerii, autoimpus. Şi - în taină, dezinteresat - asemenea personajului titular din
Nazarin, oferă găzduire unei fete albaneze. Curând, fapta sa nobliă va fi deconspirată şi, împreună cu fata, este alungat din mănăstire.
Pentru o clipă, iadul războiului este luminat de emoţia iubirii - gata de jertfă (la propriu), cât o veşnicie, străină de orice "necesitate" trupească. Ea este "ploaia care va veni" şi - vorba cântecului - "le va potopi pe toate".
