De de la cer la pământ - Close Encounters of the Third Kind

La începutul anilor '80 am văzut Close Encounters of the Third Kind / Întâlniri de gradul trei într-un cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet stereofonic. Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie "ştiinţifico-fantastică", a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. N-avea cum să nu-ţi placă, povestitorul avea în tolbă şi povestea, şi - mai ales - artificiile (efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare.


Actorii au carismă (Richard Dreyfuss (American Graffiti; The Goodbye Girl; The Competition; François Truffaut (regizorul filmului La nuit américaine, dar şi al fermecătorului Jules et Jim şi al utopiei ştiinţifico-fantastice Fahrenheit 451), arsenalul audio-vizual (imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este uluitor. Extratereştii par reali, iar mania personajelor care, în urma contactului cu obiecte zburătoare neidentificate ("întâlnirea de gradul trei"), îşi lasă baltă familie, slujbă şi lumea pentru a-i urma O.Z.N.-ului, este - sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg - perfect justificată. În plus, toate acele "farfurii zburătoare" multicolore şi producătoare de sunete electronice atât de stranii, reuşeau să ne înveselească existenţa mult prea cenuşie, prea uniformă de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru România.
Succesul filmului, atrag atenţia unii critici, se datorează combinaţiei fericite de Walt Disney, S.F. din anii '50, junk food şi o variantă convingătoare a visului american. Este considerat "filmul cel mai important al vremii noastre", o "experienţă religioasă al cărei mesaj e universal şi dătător de speranţă" (Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.), "cea mai impresionantă aventură cinematografică în domeniul ştiinţifico-fantastic, după filmul lui Kubrick, 2001: A Space Odyssey" (G. Stewart).

În ceea ce mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest mega-spectacol de sunet şi lumină, la Tarkovski şi la al său Solaris. Desigur, "misticismul" popular şi "explicit" din Close Encounters of the Third Kind n-are nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în toate filmele sale) patristică şi "apofatică". Distanţa dintre ele e de la cer la pământ. De fapt, regizorul rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă din "oceanul gânditor") din Solaris cu toată frumuseţea creată de om pe Pământ - trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) ş.a.

Temele principale din Solaris sunt umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei, rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu cucerirea acestuia). Spielberg însă e preocupat să "demonstreze" - cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic - că "nu suntem singuri în univers". Că "ei" (extratereştrii) există, că au o civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane, că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un astfel de "contact" este posibil.

La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători pleacă în "misiune" pe navele spaţiale care tocmai au aterizat - în secret - pe Pământ (într-un loc numit Turnul Diavolului) şi sunt "binecuvântaţi" de un pastor într-o încăpere ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în cosmos ca să constate progresul făcut de solaristică pe staţia orbitală. Dar pare să ia cu el nu o "binecuvântare" de tip "religios", ci conştiinţa unei omeniri ce are nevoie de comuniune (cum este exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu care se încheie precedentul film al lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un personaj din Solaris spune, la un moment dat: "Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!" Personajul principal din Close... se îmbarcă, la final, pe o navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la miile de întrebări care nu-i dau pace. În Solaris, psihologul Kris ajunge înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi, asemenea fiului risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui Rembrandt. Îndoielile şi întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a omului se află în interiorul său, nu în spaţiile extraterestre. Între timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov se înalţă tot mai sus. De acolo, din înaltul cerului, casa pare înconjurată de "oceanul gânditor". Cum ar veni: călătoria fusese, de fapt, spre interiorul conştiinţei omeneşti. Personajele lui Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele şi angoasele omului contemporan, "fără rădăcini". Şi ajung unde şi-au dorit: în "paradisul" extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy end. Visul american s-a mai împlinit o dată.
P.S. Astăzi, grădina de vară unde aveam să fiu fascinat şi sedus de basmul lui Spielberg este o ruină. Din zidul alb al ecranului curbiliniu au căzut porţiuni mari de tencuială. De ani de zile nu se mai proiectează acolo niciun film. Dar n-am să uit niciodată cum, în timpul proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au fost continuate, dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori, de zvonurile (douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele catedralei mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Close Encounters of the Third Kind. Pentru câteva clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski.