În Trei zile pînă la Crăciun, Radu Gabrea încearcă să recupereze perioada trăită de soţii Ceauşescu între fuga din Bucureşti, din dimineaţa zilei de 22 decembrie, pînă în clipa execuţiei de la Târgovişte, pe 25 decembrie 1989. Înainte de toate, trebuie spus faptul că pelicula are o anumită coerenţă şi că, principial, structura sa este cît de cît funcţională.
În cadrul filmului sînt trei ordine narative: imaginile de arhivă, mărturiile celor care au fost implicaţi în istoria soţilor Ceauşescu în cele trei zile şi o punere în scenă, o dramatizare prin care sînt reconstituite clipele trăite de cei doi soţi în acel interval. Momentele reale (dintre fugă şi execuţie) cuprinse în dramatizare fie nu au fost înregistrate pe bandă - astfel că în cadrul acestui proiect sînt reconstituite după mărturiile celor prezenţi în viaţa soţilor Ceauşescu, fie au fost reconstituite dramatic chiar dacă existau mărturii video asupra lor (cum e cazul secvenţei în care soldaţii încearcă să o lege cu o funie pe Elena Ceauşescu, înaintea execuţiei). Ca să consolideze expunerea, aşadar, soţii Ceauşescu nu apar în imagini de arhivă, apar doar în dramatizare, unde cuplul Ceauşescu e jucat de Victoria Cociaş şi de Constantin Cojocaru. O decizie inspirată ar fi fost ca, în dramatizare, chipul soţilor să nu fie văzut. Ar fi fost o convenţie narativă salutară, care ar fi atentuat artificialitatea dramatizării şi ar fi conceptualizat expunerea.
Coerenţa principială amintită mai sus este ruinată în realizare. Într-o primă instanţă, din cauză că dramatizarea este usturător de teatrală. Teatralismul acesta nu vine neaparat din ratarea interpretării de către cei doi actori, cît din faptul că soţii Ceauşescu sînt personaje (nu persoane, ci personaje!) atît de cunoscute încît realitatea lor şi prezenţa lor în imaginarul autohton (şi chiar universal) nu mai poate fi lesne întrecută dramatic (decît, poate, printr-o altă Autobiografie, gîndită de altcineva decît Andrei Ujică). Pe de altă parte, filmul este destul de greu de asumat ca întreg, avînd în vedere trecerea constantă de la o categorie narativă la alta, fiecare instituind o ordine proprie de discurs. Tocmai adevărul (istoric) pe care mizează autorul - acela pe care l-ar releva în privinţa celor trei zile - este dificil de acceptat, fiindcă partea care ar trebui să îl relateze este o reconstituire cu actori.
Ori şi ca dimensiune şi ca formă narativă ea pierde în faţa celorlalte două instanţe - şi imaginile de arhivă (care construiesc cadrul istoric al reconstituirii) şi relatările celor care au trăit zilele respective alături de Ceauşescu (şi care ar trebui să dea tărie reconstituirii) sînt mai aproape de adevăr decît reconstituirea. Dacă ar fi să aşezăm aceste aspecte într-o paradigmă platonică, imaginile de arhivă ar fi Realitatea, relatările ar fi copii ale Realităţii (intervine subiectivitatea, trecerea timpului, amintirile persoanelor implicate în istoria reală s-ar putea să se fi îndepărtat de adevăr), iar reconstituirea ar fi o copie a copiilor, adică o denaturare de gradul doi a Realităţii. Astfel că şi în condiţii optime, dacă ceea ce ar fi prezentat în reconstituire ar fi fost deosebit, tot ar fi fost greu de asumat de spectatori ca document.
Însă împotriva filmului lucrează şi datele prezentate în proiect. Cursul istoriei de pe ecran este banal, banalitatea fiind rezultatul folosirii unor imagini (de arhivă) deja intrate în memoria colectivă (faţă de care spectatorul este, aşadar, imun) şi rezultatul unei decizii auctoriale din care, în latura construită (sau, chipurile, recuperată) a istoriei, se desprind două idei principale: că între cei doi soţi existau şi clipe de tandreţe şi că şi lor le-a fost frică de ceea ce se petrecea în ţară; cu alte cuvinte, că şi ei erau oameni. La drept vorbind, nu ştiu cîţi dintre spectatori ar putea crede că dictatorii nu trebuie să bea apă şi nu îşi adresează cuvinte drăgăstoase în interiorul familiei, încît să aibă vreo revelaţie urmărind imaginile filmului gîndit de Radu Gabrea.