Caragiale în benzi desenate - Mihai Grăjdeanu

Ca toţi băieţii la vîrsta aceea, 11-12 ani, îi urmărea pe "forţoşii" din filmografia americană: Robocop, Soldatul universal, Terminator, Godzilla, Spider Man. Ca să se simtă mai apropiat de ei, a început să-i deseneze. Şi să le asocieze cîte o replică, semnificativă pentru profilul lor de personaje imbatabile, într-o mică bulă alăturată. Astfel a debutat timpuriu Mihai Grăjdeanu ca realizator de benzi desenate, obişnuindu-se cu această formă de exprimare artistică în care trebuie să concentrezi, să ilustrezi grafic şi prin rînduri de text. A participat de copil la saloanele şi festivalurile naţionale şi locale de benzi desenate. Acum inventarul lucrărilor sale include Legendele Dacilor - Piatra Sacră; Ciutanul, primul roman grafic românesc despre fotbal, avîndu-l protagonist pe Gică Hagi (volumul 2 e în curs de publicare); După gratii, prima bandă desenată pentru deţinuţii din penitenciarele din România. Un alt proiect, Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate, îşi aşteaptă încă editorul. Istoria... aceasta este un proiect de grup. Scenariul l-au conceput trei tineri scriitori: Luca Dinulescu, Dragoş Shenkel şi Răzvan Bica. Ei şi-au imaginat că, în popasurile sale la Biblioteca Academiei, Ion Cristoiu găseşte Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui George Călinescu cu toate paginile albe. Alarmat, trioul porneşte în căutarea detectivistă a operelor noastre canonice şi în depistarea hoţilor de valori. Sînt călăuziţi de Călinescu însuşi şi pe traseu se întîlnesc, printre alţii, cu Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir, I.L Caragiale, Ion Creangă etc. În acest exerciţiu de ficţiune what if...? ating teme fierbinţi, rezultatul investigaţiei fiind că marii autori din sumarul lui Călinescu s-au retras singuri din istorie, oripilaţi de epigonismul actualităţii. În viziunea autorilor, rezolvarea problemei ar fi o dezbatere între cei de odinioară şi cei de-acum. Originala Istorie alternativă a literaturii române în benzi desenate e, în fond, un pretext pentru a trage un semnal de alarmă în privinţa îngrozitoarei confuzii axiologice în care se află societatea noastră. Spontani, dezinvolţi, realizatorii o fac cu simţ ironic. Nicolae Manolescu, de pildă, apare cu următorul text: "...iar cine va aduce literatura vie şi nevătămată înapoi, va primi... ăăă... pe fii-mea n-o dau, juma' de împărăţie luaţi-vă gîndu'... poate doar deconturi". Mircea Cărtărescu, îmbrăcat în paj şi privind un poster din Playboy, meditează: "Aha, deci de-asta iubim femeile..." Desenele lui Mihai Grăjdeanu sînt finalizate, totul e în stand by, tomul are un număr substanţial de pagini. Le lipseşte "doar" editorul.

Pe Mihai Grăjdeanu l-am cunoscut la Biblioteca Naţională, unde, la mezaninul modernei clădiri, mi-a arătat Expoziţia Caragiale. E un duplex de benzi desenate şi fotografii din spectacole, acestea din urmă realizate de Mădălina Corina Diaconu. Graficianul nu e genul vorbăreţ, se exprimă prin desene, dar ceea ce am văzut pe simeze şi apoi am foiletat în versiunea carte au "vorbit" de la sine. Grăjdeanu a realizat o premieră absolută: în An Caragiale, cînd autorităţile culturale au avut alte agende, vădit dezinteresate de eveniment, desenatorul bucureştean a imaginat prima versiune în benzi desenate la O scrisoare pierdută. Nici o uşă cu putere de decizie la care a bătut nu i s-a deschis, nimeni nu s-a arătat interesat de ideea lui. Aşa că a scos un tiraj mic în regie proprie şi îşi itinerează expoziţia pe unde este invitat. Cartea e fascinantă! A muncit la elaborarea ei luni de zile. A început cu portretizarea grafică a fiecărui personaj; apoi a desenat sute de secvenţe care ilustrează întregul text caragialian. Creaţia lui Mihai Grăjdeanu e, oarecum, similară unei puneri în scenă. "Regia" lui e una în 2D, e o transpunere din pagina de literatură în pagina de grafică. E o vizualizare prin desen a eroilor şi a unei naraţiuni dramatice. Graficianul a procedat ca un adevărat regizor: a citit şi recitit lucrarea lui Caragiale, şi-a elaborat viziunea, apoi a aşezat-o pe coala de hîrtie, animînd-o prin desene.

Rudă apropiată cu filmul şi animaţia, arta BD e una dintre cele mai tinere. Foarte populară peste Ocean, în Lumea Noua, în formula comics, dar şi în Orient, în varianta de manga japoneză, în Europa a strălucit în Franţa şi Belgia. La noi, e insuficient încurajată, dar există artişti înzestraţi şi temerari care au, iată, iniţiative de gen. Teatrul e o artă de echipă; benzile desenate sînt o artă de mică echipă, de duet. Pentru BD e nevoie de un scenarist şi un desenator. Ceea ce într-o specie aparţinînd genului literar autorul spune pe zeci ori sute de pagini, iar în film, în zeci ori sute de cadre, în banda desenată, capacitatea de a imagina şi sintetiza contează. Pentru Mihai Grăjdeanu, Caragiale a fost scenaristul ideal. Materialul dramaturgic s-a pretat foarte bine la o asemenea tratare: epicul e viguros, acţiunile piesei se succed ritmat, personajele sînt conturate ca tipologii, umorul abundă. Realizată în alb şi negru, lucrarea respectă structura clasică a unei piese teatrale: pagina cu dramatis personae, întrupate prin linii grafice, portretizate de Grăjdeanu în crochiuri caricaturale; apoi cele patru acte ale comediei în desfăşurare, în peste 100 de mini-tablouri, desen şi text, curgînd după litera autorului. Nici un cuvînt din comedia lui "nenea Iancu" nu e omis, totul e acolo, inclusiv scrisoarea lui Zoe, căreia autorul, graficianul, zic, i-a inventat chiar şi o semnătură! Pentru a avea un orizont mai precis în privinţa inventivităţii lui Mihai Grăjdeanu, vă spun că muzica de la petrecerea de final e redată prin note muzicale răsfirate pe pagină, iar imaginile sînt blurate cînd în cadru e Cetăţeanul turmentat.

Artă în secvenţe mici, BD-ul poate deveni o variantă eficace de stimulare a interesului pentru carte şi lectură, într-o etapă istorică aflată sub semnul vizualului. Cît despre proiectul lui Mihai Grăjdeanu, are marea calitate a originalităţii, reuşind să pună în valoare opera lui Caragiale. I-ar fi plăcut şi dramaturgului.