Există o coincidenţă stranie de nume între Michael Perry şi Perry Smith, personajul romanului Cu sânge rece, scris de Truman Capote. Asemănările dintre romanul non-ficţional al lui Capote şi documentarul lui Herzog, Into the Abyss (2011) nu se opresc aici. Ca şi Capote, Herzog este intesat să înţeleagă mediul în care astfel de atrocităţi se nasc. Conroe, Texas - un oraş postapocaliptic, în care Herzog filmează benzinării părăsite, case dărâmate, terenuri de sport în paragină, populat cu indivizi distanţi, încercaţi de viaţă, care au învăţat să citească abia la maturitate. Familiile şi prietenii celor doi făptaşi - mulţi dintre ei familiarizaţi deja cu închisoarea, cum este tatăl lui Jason Burkett, filmat de Herzog în închisoarea aflată peste drum de cea în care îşi execută fiul său sentinţa, un om care şi-a petrecut mare parte a vieţii după gratii şi care regretă că nu a putut fi un exemplu mai bun pentru copiii săi. Familiile victimelor - inocenţi marcaţi pe viaţă de pierderea celor dragi, care nu-şi pot reţine lacrimile atunci când sunt rugaţi să povestească cele întâmplate cu zece ani în urmă. De asemenea, frapează inutilitatea crimelor. Perry Smith, împreună cu complicele său, au comis patru crime pentru câţiva dolari. Michael Perry şi Jason Burkett au comis trei crime pentru a fura o maşină. Însă asemănările dintre Cu sânge rece şi Into the Abyss se opresc aici. Dacă Truman Capote încearcă să înţeleagă psihologia criminalilor, Herzog nu prezintă o astfel de curiozitate. În schimb, încercă să arate care este impactul pedepsei capitale asupra celor implicaţi direct în ducerea ei la bun sfârşit.
Există două victime colaterale prezentate în documentarul regizorului german. Prima este liderul echipei de execuţie a închisorii din Texas care, după cea de-a 125-a execuţie, a avut o cădere nervoasă şi şi-a părăsit slujba. Cea de-a doua victimă colaterală este preotul închisorii. Herzog nu zăboveşte prea mult asupra implicaţiilor teologice şi teoretice ale pedepsei capitale în discuţia cu preotul, ci asupra experienţei în sine. Într-unul dintre momente, Herzog îl roagă pe acesta să descrie întâlnirea sa cu o veveriţă. Oricât de amuzantă şi scoasă din context ar părea întrebarea, intenţia lui Herzog nu este să genereze comic involuntar, ci să dezvăluie candoarea şi inocenţa unui om care, în momentul în care condamnatul este injectat cu substanţa letală, îşi ţine mâinile pe piciorul acestuia, refuzând să îl lase singur în faţa morţii, oferindu-i un ultim moment de căldură umană. Pentru că asta caută Herzog de fapt: umanitatea din spatele tuturor atrocităţilor. Însă o face din perspectiva biologului care studiază un insectar, a străinului care încearcă să înţeleagă o cultură radical diferită de a sa, a nepământeanului care vrea să ştie ce se ascunde în spatele acestor fiinţe bipede, stăpânite de impulsul violenţei.
Vocea calmă, detaşată şi nepărtinitoare a lui Herzog se distinge uneori din spatele camerei, prin întrebările pe care le adresează intervievaţilor, documentarul nefiind însoţit de voice over. Herzog nu acordă mai multă atenţie vreunuia dintre subiecţii săi în defavoarea celuilalt. Filmul său nu are personaje principale, ci doar o menajerie de victime şi criminali care se perindă prin faţa obiectivului. Cu toate acestea, se distinge din când în când câte o undă de empatie în rarele momente în care Herzog lasă camera de filmat să înregistreze în continuare subiectul mult după ce acesta a terminat de vorbit.