Personajele lui Ulrich Köhler încearcă să scape din menghina oricărui tip de înregimentare, fie ea armata, ca în primul său lungmetraj, Bungalow (2002), fie familia, ca în cel de-al doilea, Montag kommen die Fenster (2006), sau mentalitatea europeană, în cazul ultimului său film. Pe fondul unei normalităţi asurzitoare, înregimentarea, orice formă ar căpăta ea, e percepută de personajele sale drept constrângere care generează, inevitabil, angoasa. Odată prinşi în mrejele angoasei, personajele încep să se macine căutând o formă de eliberare. Pentru Ebbo, scăparea o reprezintă Africa, scăldatul în râu, casa lui cu plase de ţânţari, cele trei stadii ale bolii somnului, legendele cu hipopotami, paznicul său care doarme mereu etc. Gândul că s-ar putea întoarce într-un mic oraş din Germania, pentru a prescrie vaccinuri împotriva bolilor tropicale turiştilor care vor să plece în Africa, îl îngrozeşte. După trei ani însă, ajuns o fantomă, cere evaluarea programului său medical doar pentru că e incapabil de a lua singur decizia de a se întoarce acasă, în Germania.
Întâlnirea cu Alex Nzila, un alt rătăcit între două lumi, e capitală pentru Ebbo. Doar culoarea pielii îl mai trădează pe Alex, în rest mentalitatea europeană îi e impregnată până şi în gesturi. E un alb cu pielea neagră, care nu mai recunoaşte nimic din lumea din care se trage şi nu reprezintă altceva decât imaginea lui Ebbo reflectată în mediul european. Acesta e momentul în care Ebbo îşi dă seama că nu poate fi salvat, că va rămâne mereu un individ aflat într-un stadiu limită, între o lume pe care o refuză şi una care îl refuză. E precum o bucată de plută adusă de curenţii râului mereu la mal.
După cum mărturiseşte regizorul într-un interviu, pentru el acesta "nu e un film despre Africa; e un film despre europeni în Africa. E un film despre Europa." Nu întâmplător personajele discută adesea despre identitate, identităţile naţionale se disipează lăsând locul frustrării de a nu aparţine cu adevărat niciunui spaţiu. Schlafkrankheit vorbeşte tocmai despre această stare, despre posibilitatea de a alege să fii francez, chiar dacă eşti congolez sau bulgar la origine, sau de a fi camerunez, chiar dacă eşti neamţ. Singura problemă rămâne adaptabilitatea. Un soi de letargie pare să-i cuprindă pe toţi europenii din filmul lui Ulrich Köhler la contactul cu Africa şi legile sale nescrise. După un timp petrecut aici, activismul european se stinge treptat. Atât Ebbo, cât şi prietenul său francez, afaceristul Gaspard, dar şi Alex Nzila sunt atraşi de lentoarea unei societăţi fără reguli clare, în care individul poate găsi breşe de liberate, şi sunt cuprinşi de o stare de lâncezeală, devenind un soi de somnambuli care nu pot întreprinde nimic cu adevărat şi sunt preocupaţi doar să fie.
Schlafkrankheit are un ritm greoi care subliniază starea de toropeală şi de confuzie a personajului principal. E un film realist, cu o posibilă alunecare spre suprarealism în final, care poate, la fel de bine, să fie citit în cheie realistă. E un film stilistic impur, amintind pe alocuri de Apichatpong Weerasethakul, prin montajul care pare adeseori însăilat, prin sunetul scos în prim plan, prin folosirea cadrelor secvenţă în alternanţă cu un decupaj clasic şi a unei camere care se ascunde sub masca de martor inocent. Ulrich Köhler se îndepărtează uşor de zona politică, lasând-o în fundal, şi se apropie de individ. Pare să ne spună că infernul nu sunt ceilalţi, ci suntem noi înşine, propriile minţi. Ebbo, epuizat de angoasă şi frământări, nu mai vrea să dea socoteală nimănui - în general personajele cineastului nu suportă să fie trase la răspundere, preferă să se anuleze mai degrabă -, aşa că alege să se piardă fără urmă în jungla Camerunului, pe malul râului la care nu putuse renunţa. Tot ce rămâne în urma lui e un hipopotam care se retrage să-şi facă somnul liniştit în râu.