Herzog a avut la dispoziţie doar două sedinţe de câte o oră cu fiecare condamnat în parte pentru a înregistra interviurile, aşa că a stabilit regulile încă de la bun început. Le-a spus intervievaţilor că, deşi este împotriva pedepsei capitale "asta nu însemnă că trebuie să îi placă personal". Această afirmaţie i-a pus pe condamnaţi sub presiune pentru a-i câştiga simpatia într-un timp cât mai scurt. Astfel, calea către sinceritate a fost deschisă. Ca şi în Into the Abyss, Herzog nu se dă în lături de la a prezenta crimele în cele mai mici detalii. Cu toate acestea, alege să studieze omul din spatele criminalului. Natura şi visele, vechile sale obsesii, sunt aduse în discuţie. James Barnes îşi doreşte să fie liber pentru a se scufunda în ocean şi a spăla toată murdăria fiinţei sale. George Rivas duce dorul aerului proaspăt pe care l-a respirat în timpul celor câteva zile de libertate pe care le-a avut în urma evadării din închisoare. Hank Skinner vorbeşte timp de zece minute despre ce ar cumpăra dintr-un supermarket. Şi toţi visează că sunt liberi.
În timpul unui interviu cu un procuror, Herzog este acuzat că încearcă să umanizeze condamnaţii. Acest concept este absurd pentru regizorul german. "Nu încerc să îi umanizez. Ei sunt fiinţe umane". Iar condamnarea la pedeapsa capitală nu face decât să îi supună unui proces de dezumanizare. Probabil că cel mai tulburător aspect este acela că niciunul dintre ei nu ştie data la care va fi executat. Se poate întâmpla mâine, se poate întâmpla peste câţiva ani. Incertitudinea îi face să reacţioneze diferit. Hank Skinner se revarsă cu totul în faţa camerei de filmat, sperând că o mică parte din el va rămâne astfel în viaţă după executarea pedepsei. James Barnes nu mai suportă presiunea şi încearcă să îşi grăbească sfârşitul mărturisind o nouă crimă în timpul interviului. George Rivas este în negare, pe când Linda Carty refuză să ia această posibilitate în calcul.
Deşi montate într-o manieră demonstrativă, portretele lui Herzog sunt răscolitoare. Cu o abilitate pe care doar marii povestitori o au, Herzog reuşeşte să construiască un portret complex al fiinţei umane, arătând că în spatele unor crime atroce stau oameni care suferă, speră şi simt. Dar documentarul nu este despre ei. Hank Skinner, Linda Carty, James Barnes sunt doar caţiva din miile de condamnaţi aflaţi în închisorile de maximă securitate care-şi aşteaptă sfârşitul în incertitudine. Herzog nu pledează pentru cauza lor, ci pentru reevaluarea valorilor pe care se bazează sistemul de justiţie american. Ca individ care vine dintr-o ţară radical diferită din punct de vedere cultural, în care pedeapsa capitală nici măcar nu intră în dezbatere publică, este greu să înţelegi întregul context în care se desfăşoară dramele prezentate în cele două documentare. Poţi să empatizezi cu victimele, poţi să observi durerea familiilor celor condamnaţi la moarte, poţi chiar să înţelegi tortura psihică la care sunt supuşi condamnaţii care nu ştiu ziua în care se va executa pedeapsa. Însă abia când îl auzi pe unul dintre ei spunând "Oamenii ăştia vor să mă omoare", începi să înţelegi mesajul ideologic al lui Werner Herzog. Ai în faţă oameni care urmează să fie omorâţi în mod organizat de către stat, indivizi cărora li se ia dreptul la viaţă, pentru că şi ei au făcut acelaşi lucru la rândul lor. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Un cerc vicios. O perpetuare conştientă a actului criminal.