O lecţie de actorie - Ca la nebuni

Se pare că teatrul de club e o formulă ce prinde tot mai mult teren în viaţa culturală a oraşelor cu potenţial artistic. Clujul este, fără îndoială, un oraş favorizat din această categorie. Ca fiu al cetăţii cu iniţiative lăudabile, Sorin Misirianţu e artistul care s-a ataşat de acest gen de spectacol cu trup şi suflet şi acum nu mai vrea să-l lase din mână. A devenit pentru el o alternativă viabilă a multiplelor variante în care se manifestă energia sa creatoare. Iată că în acest an, cu 13 în coadă, cifră fatidică ce aduce ghinion şi temeri, se împlinesc 3 ani de când la Diesel au loc spectacole teatrale ce dau prospeţime, culoare şi diversitate mişcării artistice din vechiul burg transilvan. Spectacole în regia lui, cu el sau cu invitaţi de-ai lui. Aşadar nu ghinion (sper) şi temeri aduce 2013 pentru Sorin Misirianţu, ci speranţe. Să se sperie alţii de temutul număr, nu el! Tânăr şi neliniştit, agitat şi entuziast, Sorin merge înainte cu visele, proiectele, iniţiativele sale, care, credeţi-mă, nu sunt puţine.

Aş putea să trec în revistă câteva din realizările lui de la Diesel, dar e destul să le enumăr ca ele să trezească în mintea celor ce le-au văzut vii amintiri: Tony & Dora, Când diavolul îşi dă cu ojă roşie pe copite, Sex, Drugs and Rock'n'Roll, Norway. Today. Sunt numai câteva reuşite, dar prefer să mă opresc puţin la ultima premieră din 2012, Ca la nebuni, după textul dramaturgul englez Michael Frayn, regizat de Máté Varga Ibolya, cu Adriana Băilescu şi, desigur, nici nu se putea altfel, cu Sorin Misirianţu. Spun "nici nu se putea altfel" pentru că lui Sorin îi place să joace în cât mai multe spectacole, are o poftă nebună de a fi pe scenă, de a se juca pe sine multiplicându-şi personalitatea artistică în mai multe personaje. Îi place să devină mereu altul, rămânând acelaşi încăpăţânat şi dăruit actor. Şi mai e ceva. Spectacolul, pentru el, trebuie să fie dinamic, frenetic, ritmat, să degaje o atmosferă şi o agitaţie "ca la nebuni". Marşând apăsat pe încâlceala stârnită de cuplul şi prietenii lor din Ca la nebuni, Sorin Misirianţu ajunge să interpreteze, în timp record, vreo şapte personaje prinse în mrejele unei petreceri á l'américaine. Este situaţia conflictuală, comic de confuză, care îi convine de minune. Este foarte adevărat că aceeaşi sarcină a multiplicării personajelor revine şi Adrianei Băilescu, partenera de scenă, de unde circul sugeratelor quiproquo-uri e de tot hazul. Nu mai ştii pe cine întâmpină şi cu cine vorbeşte unul din cei doi soţi stresaţi de încurcătura în care s-au băgat invitând pe cine nu trebuia şi încercând cu disperare să repare greşeala iniţială. Dar gafele se ţin lanţ, situaţiile comice de asemenea. După ce te laşi ameţit de intrările şi transfigurările lor, de saltul spontan de la un personaj la altul, de grimasele şi duelurile replicilor, de mişcarea aiuritoare şi de crizele de nervi ale eroilor, îţi dai seama că de fapt ai asistat la o adevărată lecţie de actorie. Nu de tipul teorie, declamaţie sau atelier de creaţie, ci practică debordând de fantezie, servită direct şi frust, cu o naturaleţe contaminantă. Contribuţia fiecăruia în reliefarea caracteristicilor comportamentale ale eroilor e esenţială într-un spectacol cu minim decor şi costumaţie. Spaţiul de joc se extinde pe toată suprafaţa localului, provocându-i la participare pe clienţii-spectatori, obişnuiţi deja cu acest mod de a interacţiona.

Mă gândesc serios, nu e numai un gest de complezenţă faţă de nişte artişti merituoşi, că studenţii de la teatru, actori în devenire, au ce învăţa de la această demonstraţie de actorie, temeinic distribuită sub formula teatrului de club în Ca la nebuni.