Tot ce i-a făcut celebri pe cei strânşi sub denumirea de Cirque du Soleil, există şi aici, în acest film - cumul de trucuri, de numere şi perfomanţă - saltimbanci, contorsionişti, jongleri cu foc, acrobaţi în corzi elastice, la trapez sau pe dispozitive mecanice, trambuline. Plus muzica modernă, alertă, ritmată a unor hituri cunoscute, mai vechi sau mai noi şi efectele vizuale, costumele pictate şi strălucitoare, ca nişte iluzii optice. Spectacolul de circ perfect, sublim, poetic, fără animale, doar cu efortul oamenilor, cei mai formidabili sportivi adunaţi de peste tot din lume.
Lipsesc în film strigătele mulţimii uluite, dar magia e intactă. Şi, fără să vrei, la un moment dat al spectacolului, îţi doreşti să ajungi şi tu o dată în viaţă într-o sală, pe viu, să vezi numerele acestea perfecte oferite de toţi cu frenezie, cu uşurinţă, cu iluzia că efortul nu există.
Spectacolele lor, cu mitologie proprie, amestec poetic şi straniu, cu metaforice lupte între Bine şi Rău, fac numerele acrobatice mai uşor digerabile, mai speciale, mai tainice.
Dacă nu aţi văzut până acum nicio imagine din spectacolele lor atât de apreciate şi de premiate, mergeţi să priviţi acest film în 3D. Regizorul, Andrew Adamson, cel de la seriile Shrek şi Narnia, ştie cum să ofere plăcut o poveste.
Pretextul trecerii de la un număr la altul (filmate de aproape sau din impresionante unghiuri aeriene sau acvatice) este de data aceasta dragostea. Personajul principal feminin porneşte în căutarea iubitului de la trapez, pe care l-a văzut la circ şi de care s-a îndrăgostit. Şi, când acesta are un accident şi cade, ea, asemenea lui Orfeu altădată, porneşte din dragoste după el, în Infern. Şi Adamson ne oferă cel mai lichid iad cu putinţă, cu monştri şi damnaţi, cu ispite şi întruchipări fabuloase, fantomatice, de coşmar.
Ea coboară în deşertul de cenuşă ca Dante în Infern, până la finalul regăsirii - una dintre cele mai poetice, electrice, emoţionante, diafane, plastice întâlniri între îndrăgostiţi, o minune de sărut şi o plutire spre înalt de fericire, lină, la fel de miraculoasă şi magică, de frumoasă ca antologica urcare în dans a Umei Thurman din The Adventures of Baron Munchausen.
3D-ul îşi face simţită prezenţa mai ales când ea pare că intră din sala de cinema în ecran, direct în ficţiune.
Dacă trecem peste faptul că versiunea care ne este prezentată în oraş este una nu dublată, ci tradusă parcă la cască în direct (căci cele câteva replici în engleză se aud bine, în întregime, până la capăt), filmul este o poveste de pantomimă.
Poate că genul de circ-pantomimă-acrobaţie-balet nu e pentru toată lumea, iar intrarea în convenţie e un pic grea pentru unii, însă, pe măsură ce filmul avansează şi numerele acrobatice apar, se dilată, se dezlănţuie cu imaginaţie, un zâmbet îţi urcă fericit pe faţă, ca la copii, şi rămâne lipit acolo până la sfârşit. Nu ai cum să nu respecţi munca aceasta colosală a sportivilor, cu elemente de risc şi grad înalt de dificultate. Melodiile se succed o dată cu căutarea ei, iar magia te cuprinde pe nesimţite.
O arenă-bazin cu apă, un număr ca de burlesque într-un pahar de şampanie, roata de hamster ca o roată a morţii (excepţional, excepţional număr), scenă mobilă care se ridică şi pe verticala ei se luptă artişti legaţi în corzi elastice (splendidă coregrafie, bună filmare şi montare, unul din numerele cele mai reuşite), o traversare a Styx-ului într-o umbrelă, un vapor aerian, bărbaţi-tambur sărind ca nişte proiectile pe trambuline pe muzică rock, o jonglare cu un cub de metal - năucitor -, suspendări la trapez când cel de sus susţine trupul celui de sub el doar cu forţa de oţel a labei piciorului. Plus zeci de găselniţe vizuale încântătoare.
Dacă vă plac piesele de teatru ale lui Purcărete, atunci veţi adora acest film plin de simboluri, fără replici, dar atât de frumos, atât de profund. Şi, repet, finalul, cu o minune de număr cu coardă elastică, încheie o poveste romantică în mod strălucit.
Morala, aşa cum ne-o cântă toţi la final, vine ca o promisiune - "All You Need Is Love".