În fiecare lună, întreaga planetă mai află câte ceva despre istoria, personalităţile, ştirile din America. Fiecare film de-al lor cucereşte Terra mai ceva ca o invazie extraterestră în SF-uri. Războaie de toate felurile şi din toate epocile, cucerirea Vestului, probleme rasiale din toate unghiurile de vedere cu putinţă, drame şi simple fapte din cotidianul violent - un om care o ia razna şi împuşcă semeni la şcoală, la cinema, la mall, de exemplu. De data aceasta, ni se oferă o poveste dură nu despre Prohibiţie sau Masacrul din ziua Sfântului Valentin, ci una egal de brutală ca filmele cu gangsteri din acea epocă.
Tânărul regizor Ruben Fleischer reuşeşte un tur de forţă, un neo-noir perfect, de calibrul impresionant al Road to Perdition şi L.A. Confidential, foarte îngrijit din punct de vedere vizual şi plăcut de privit.
Acţiunea are loc în 1949, la doar câţiva ani de la terminarea războiului. Veteranii s-au întors acasă cu medalii şi s-au integrat aşa şi acolo unde au putut. "Micul Cezar" de aici este un fost boxer care are în mână aproape în totalitate oraşul Los Angeles, ca alţii mai demult Chicago şi alţii mai târziu New York şi Las Vegas. Prin violenţă şi corupţie vrea acum să domine întreaga Coastă de Vest.
Filmul are de toate pentru toţi. Violenţă, pumni căraţi la greu şi gloanţe multe uneori şi în ralenti plastic, eroi dârji, buni pistolari, muzică bine aleasă, femei frumoase, costume bărbăteşti cum nu se mai fac, gorile cu pumni de fier, maşini ciuruite, dar şi viaţă de familie şi o poveste de dragoste. Melanjul perfect, echilibrul exact să prindă public larg, de toate vârstele, sexele şi pregătirile.
Filmul începe şi se termină rotund ca în vremurile Hollywoodului de aur cu vocea din off a eroului principal. Vocea aceea obosită şi înţeleaptă care are răbdare să spună o poveste uimitoare despre onoare, prietenie şi supravieţuire. Scenariştii au presărat generos replici tăioase, miezoase, nostime, cu tonul acela flegmatic al personajelor din (filmele după şi) cărţile lui Raymond Chandler. Sergentul O'Hara de aici are mult din stilul cool al lui Marlowe, dar şi calităţi în plus.
Dincolo de asta, filmul te prinde şi datorită atentei, migăloasei reproduceri a epocii. De altfel, după cum veţi vedea, la final există o înşiruire de nostalgice cărţi poştale cu oraşul, când veţi descoperi că ele pot funcţiona şi ca storyboard pentru film, atât sunt cadrele de exacte în detalii, mai ales clubul Maxie.
Două tabere care stau la pândă, într-o cursă de-a şoarecele şi pisica, mereu mai aproape, mai repede, mai violent. Când comisarul-şef al oraşului (un Nick Nolte masiv, cu voce joasă, gravă, hârâită, cu bine revenit la film) gândeşte un plan de curăţare, se naşte o echipă de bărbaţi formidabili, singurii cinstiţi din urbe sau breasla lor. Mare parte din film, la început, urmărim cu plăcere cum se adună, se cunoaşte, se sudează gaşca. Ei sunt cei care dau titlul filmului. Şi e interesant că de data aceasta un noir are eroi de toate culorile şi etniile - un irlandez (Josh Brolin perfect pentru genul acesta de roluri), albul beţiv şi iubăreţ (Ryan Gostling bun şi ca bătăuş), cel potolit şi familist (Giovanni Ribisi), poliţistul de culoare (Anthony Mackie care începe să urce) şi cel mexican (delicios Michael Pena), un cowboy veritabil, seniorul grupului (Robert Patrick de nerecunoscut). Din tot mixul acesta modern se încheagă bine o poveste retro credibilă.
Replicile ţâşnesc în aer şi detensionează momentele de bătaie sau superviolenţă, ca şi micile scene romantice ce îndulcesc la timp o poveste cu gloanţe şi mitraliere.
Personajul negativ, şeful mafiot, e jucat de un Sean Penn bine ascuns sub machiaj, cu economie de mijloace şi furie bine mocnită, care ştie cum să te ţină atent, în priză.
Să nu credeţi că e un film pentru băieţi, pentru că are atâta distribuţie masculină (toţi în bloc buni, figuri formidabile). Personajele feminine sunt şi ele puternice. Nu femei fatale ca în filmele deceniului 4, nici la fel de perverse şi schimbătoare, ba, din contră, casnice şi umăr de încredere pentru parteneri, un amestec bun care face legătura cu tipologia deceniului 5.
Chiar dacă povestea se inspiră din filmele clasice vechi, scenele sunt atipice, cu citări multe, dar clişee ocolite. Sunt câteva scene originale, antologice. Ştiţi că în filmele de acţiune eroii nici nu mai clipesc în timp ce în spatele lor explodează ceva. Aici este o scenă scurtă, în care nu numai că nu clipesc, dar se şi întorc să privească relaxaţi în ciuda pericolului, cu mâinile pe pistoale. Frumos.
Carisma actorilor luminează destul de bine fiecare scenă. Tensiunea, suspansul, spiritul de dreptate (noi nu simţim acut patriotismul) te conduc ca la carting spre finiş. E genul de film când spectatorului îi place mult că personajele sunt dure, sunt cool, sunt şmechere, rapide şi intuitive, câştigătoare. Poveste fără timpi morţi şi burţi, eroi impulsivi şi aproape candizi, cu umor şi mici momente de derută, care fac personajele şi mai umane.
Dincolo de scena finală, este cea cheie a înfruntării dintre poliţist şi interlop în genul bătăilor dintre Superman şi ticălos în desenele animate. Şi una parcă şi mai importantă, cu accent special şi bătaie lungă, aproape ca o şopârlă strecurată în film, când se face schimbul de ştafetă. O lume veche moare, iar cei care rămân sunt cei care vor asigura pacea, viitorul şi, de ce nu, majoritatea.
Timpul va demonstra dacă filmul va rămâne, va fi ţinut minte. Cert e că acum merită văzut.