La momentul publicării şi apoi al punerii sale în scenă (în plin secol XVIII), Nathan-ul lui Lessing a ridicat multe sprîncene nedumerite, apoi a fost pus la index, iar acum, fiind un text atît de puţin frecventat, ridică automat întrebări legate de autenticitatea demersului: cît de onest este el şi cum anume reuşeşte să se raporteze la publicul vremii sale? Şi, nu în ultimul rînd, în ce fel este transmisă informaţia: se poate trece dincolo de tonul didactic şi demonstrativ pentru a se ajunge în mod firesc, neforţat la esenţă, dincolo de celebra şi mult exemplificata parabolă a celor trei inele?
Răspunsul se poate căuta şi în spectacolul de la Tîrgu-Mureş, al cărui regizor, Harsányi Zsolt, îşi articulează demonstraţia pe o abordare preponderent estetizantă (o contribuţie esenţială avînd aici Adrian Ganea - decorurile - şi Alina Herescu - costumele), pe care o contrabalansează cu distanţarea necesară - din punctul de vedere al înţelegerii de secol XXI a unei teme precum cea de faţă şi, din cînd în cînd, cu umor detaşat, aruncîndu-i însă finalul într-o zonă sumbră, dincolo de presupusa rezolvare a conflictelor şi misterelor, care, aşa cum se prezintă ea, nu poate, în mod logic, decît să genereze alte încurcături şi alte crize de identitate.
Montarea de faţă se adresează spectatorului mai ales vizual, regizorul concepîndu-i o structură circulară: de la foc porneşte, cu foc se încheie. Atîta doar că focul de la început este incendiul care devastează casa evreului, iar cel de la final este pîrjolul care îl arde pe evreul însuşi (extrapolînd, războaiele clădite pe credinţă continuă să distrugă) - de unde şi premoniţia: Nathan este cel care rezolvă misterul şi care propovăduieşte egalitatea între religii şi tot el este cel care, după vreo două secole şi jumătate (calculînd de la Iluminism încoace), este aruncat în foc, după ce o mare parte din lumea creştină ridică piatra (şi o parte din partea respectivă continuă încă să o ţină ridicată).
Şi cu toate acestea, ideea de joc este cea care străbate întreaga montare, de la concepţia scenografică (cu "şine" paralele, pe care personajele se deplasează ca şi cum ar fi acţionate din extreme de mîini nevăzute) pînă la jocul de şah ale cărui piese sînt oameni manevraţi de sultan şi de sora acestuia (o aluzie la puterea pe care el o deţine) şi la mingea cavalerului teuton, toate convergînd spre ideea că există o forţă supranaturală (creştină, iudaică sau musulmană?) care chiar se amuză mutîndu-şi pionii de colo-colo şi făcînd cărţile. La o adică, întreaga scenă este o cutie de păpuşi supradimensionată, plină de pioni care se mişcă aparent liber şi care se pot organiza şi reorganiza subtil pe echipe (religioase), definite de tuşele delicate ale costumelor Alinei Herescu, realmente părînd a se lua în serios. Actorii din distribuţie au cu toţii apariţii temperate, evoluînd mai degrabă ca ansamblu decît ca individualităţi, personajele lor cîştigîndu-şi, pe rînd, dreptul de a intra în joc prin conul de lumină din cel mai îndepărtat punct al spaţiului scenic (e vorba aici de evreul umil, de sultanul opulent, de patriarhul plin de sine, de dervişul prins între materie şi spirit sau de teutonul luat drept înger).
Intrigile evoluează în paralel (structurate fiind de dramaturgul Csép Zoltán), pe căile trasate în avans, pentru ca apoi totul să culmineze cu un final pe cît de puţin plauzibil, pe atît de posibil, date fiind jocurile destinului şi ale istoriei. Jucăuşă este şi pana de înger (cavalerul teuton e privit de fata salvată din incendiu şi de doica ei ca venind din ceruri la momentul potrivit, acest lucru traducîndu-se, la nivel de sugestie, şi în costumul personajului), ea apare de unde nu te aştepţi şi semnalizează că divinitatea se manifestă spontan, peste tot, operînd prin semne care sînt lăsate la latitudinea fiecăruia pentru a le înţelege şi interpreta.
Optînd pentru o teatralizare intensă, la care contribuie din plin şi muzica originală creată de Vlaicu Golcea, Harsányi Zsolt scutură şi primeneşte un text (tezist? angajat?) al Iluminismului german, operînd la nivel formal şi coloristic, de compoziţie a imaginii, şi păstrînd o oarecare distanţă care îi serveşte demonstraţiei, încercînd, în acest fel, să aducă încă o dată în discuţie toleranţa prin expunerea faptelor şi a regulilor jocului. Înţelegerea lor depinde de fiecare în parte.