Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Deep End

Cineclub Film Menu - Deep End


Film Menu, ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul Deep End, din 1970, realizat de Jerzy Skolimowski, rulează joi 24 ianuarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală în limba engleză, cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Iulia Voicu şi de Andrei Luca. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
 


***

Criticul Time Out London, David Jenkins, clasifică filmul Deep End drept unul dintre cele mai bune portrete ale Londrei şi punctează faptul că a fost nevoie de un ochi din afară ca să poată reda adevăratele texturi ale vieţii oraşului din vremea respectivă.[1] Fiind o coproducţie germano-americană, regizată de un polonez - Jerzy Skolimowski -, Deep End este filmat în mare parte în Munchen, deşi creionează lumea efervescentă a Londrei anilor 1970.
 
Povestea începe atunci când Mike (John Moulder-Brown), un adolescent virgin de 15 ani care a renunţat la şcoală, se angajează la un complex de băi publice. Aici o întâlneşte pe Susan (Jane Asher), o femeie tânără mai mare decât el, de care se îndrăgosteşte, ea devenind centrul de interes al vieţii lui. Totul este plasat într-o atmosferă care abundă de sexualitate, sau mai degrabă de intenţie sexuală. Băile publice par să fie mai mult un pretext pentru ca oamenii să aibă parte de puţin erotism între pereţii cabinelor particulare. Profesorul de înot pare să fie doar o meserie care îi permite unui bărbat să pălmuiască fetele la fund sau să se uite la sânii lor, în timp ce ele chicotesc, eventual să se mai şi cupleze cu cineva care lucrează acolo (deşi e căsătorit). Femeile mature abia aşteaptă să-l înghesuie pe păpuşelul Mike în cabinele lor. Una dintre ele îi apucă straşnic pleata şi-i frământă capul de sânii ei, în timp ce-i vorbeşte despre o partidă de fotbal, de parcă ar retrăi fiecare gol o dată cu fiecare atingere.
 
Atunci când Mike îi urmăreşte pe Susan şi pe logodnicul său în oraş, zona de noapte (Soho, probabil) este una în care fiecare caută ceva cu care să-şi pipereze viaţa, e o stare generală de agitaţie, de excitaţie. Atmosfera e puternic influenţată de cromatica pe care Skolimowski o alege pentru cadrele sale: totul e plin de culori primare, cel mult secundare. Pereţi exteriori roşii, pereţi galbeni, pălării roşii, panouri de afişaj mov, stâlpi roşii, trenciul galben şi lucios al lui Susan. Zona de noapte e un mix aproape comic, care la un prim nivel musteşte de sexualitate. Dar dacă toată lumea strigă sexualitate (la propriu), aproape nimic sexual nu ne este arătat viu şi explicit. Personajele din acel spaţiu sunt construite astfel încât să aibă mica lor poveste, care nu are nimic de-a face în mod direct cu sexul, decât cu o industrie a lui. Pitorescul asiatic care vinde hot-dog nu poate fi decât fericit că Mike, în nervozitatea lui, mănâncă într-una hot-dog. Cele două fete îmbrăcate din cap până-n picioare, întruchiparea inocenţei dulci, dau dovadă de o perversitate non-sexuală: se scuză că nu au bani, reuşind astfel să îl facă pe Mike să le facă cinste cu câte un hot-dog. Un bărbat e foarte ataşat de o femeie 2D: cartonul alb-negru, întruchipând corpul Angelicăi aka Susan. Carton care îl va pune pe Mike pe jar: cum să facă să-l sustragă de-acolo? Comicul este întregit de grupul de tineri care cântă pentru Iisus şi împart pliante întru răspândirea credinţei. Sexul e atât de la îndemână, că toţi fac orice altceva. Uşa care ascunde o damă de companie (despre care nu se poate spune că e neatrăgătoare şi nici că e caricaturizată exagerat) e doar un prilej de ascunziş pentru Mike şi cartonul său.

E interesant cum foloseşte nuditatea Skolimowski, totdeauna stilizată. În reprezentarea nudităţii din filmul pentru adulţi din sala de cinema sau în cea de pe afişele cu fetele din Soho, foloseşte tehnica alb-negru, ceea ce dă naştere unei senzualităţi mai fine, o carnalitate stilizată rafinat, aproape de artă, a corpului. Dama de companie peste care dă Mike e cumva un contraexemplu, dar nici ea unul explicit. Doar că budoir-ul ei aglomerat, baroc, cu satin şi perne de toate culorile (iarăşi roşu, verde, mov), plus machiajul şi îmbrăcămintea, denotă o senzualitate grea, ponosită, de femeie trecută. Camera plusează senzaţia de prea mult şi se roteşte eliptic, pornind cu ea în pat şi oprindu-se pe el la uşă. Simpatic totuşi acest personaj cu ghipsul, inventiv în a se adapta (vezi sistemul de frânghii care o ajută să aibă control în budoir-ul său).
 
Susan este cea care pare total dezinhibată sexual şi lipsită de pudibonderii: foloseşte sexul pentru a obţine beneficii financiare şi-l sfătuieşte şi pe Mike, virginul, să facă asta. Are un logodnic, dar paradoxal cu el n-a făcut încă sex. De fapt, niciodată Susan nu este arătată făcând sex, ci cel mult, atunci când e într-o cabină cu un domn şi acesta îi atinge sutienul, se vede reflexia ei într-o oglinjoară cu care Mike o urmăreşte pe sub uşă. Cartonul are faţa ei, dar spectatorul nu ştie cu siguranţă niciodată dacă e ea sau nu, tocmai pentru că reacţia ei de a zâmbi şi de a trata cu indiferenţă lasă în ceaţă totul. Tot ce pare să vrea este să se căsătorească şi să strângă nişte bani, sexualitatea pentru ea e fix ce înseamnă replica pe care i-o dă băiatului, atunci când se află împreună în piscina goală: "Take it easy, Mike". Mike este de-o candoare absolută - pornind cu cea fizică (o faţă foarte bine aleasă) şi culminând cu cea dată de comportamentul său. E drăgălaş modul în care îmbracă el cartonul cu haina lui, ca ceilalţi călători din metrou să nu-i poată privi goliciunea. Şi e emoţionant felul în care înoată gol cu cartonul în piscină. De notat năstruşnicia ideilor prin care încearcă să salveze diamantul fetei.
 
Sexualitatea latentă se manifestă inclusiv la casiera ce aduce puţin cu Marilyn Monroe, care atunci când vine să-i dea salariul lui Mike, parcă vine să-l seducă din privire, din ritmul încet al pasului, din încheietura mâinii. Casiera şi Susan sunt personajele unei scene care are un ritm foarte lent. Camera e foarte lentă, travelling-ul fiind adecvat mersului legănat al tinerei şi nici măcar prim-planurile celor două care sparg cadrul-secvenţă, nu strică acest tempo. Susan savurează o îngheţată şi-i face în ciudă casierei cu ochelari de pisică şi perle la gât. În timp ce doamna îmbrăcată într-un verde pal stă în cămăruţa ei verde crud şi o observă pe Susan, o mână apare în planul secund, de nicăieri, umplând spaţiul gol dintre ele. Mâna începe din senin să vopsească un perete verde într-un roşu sângeriu. Acesta este un moment care nu adaugă nimic din punct de vedere narativ filmului, nu are nicio informaţie fără de care acţiunea filmului n-ar putea merge mai departe, dar conturează stilul degajat al filmului.
 
Astfel de mici acţiuni, presărate de-a lungul filmului, aduc prospeţime. În primele cinci minute, când roşcata îi face turul locului (un moment banal, de început), Mike cade în piscină, abia intrat în încăpere. Atunci când părinţii acestuia vin să-l viziteze, el o roagă pe Susan să se poarte frumos cu mama lui, iar ea îi răspunde cu calm că mama lui e o vacă (deşi regizorul nu arată în niciun fel cum mama lui ar supăra-o, nici măcar nu le arată interacţionând). Mike se enervează şi îi răspunde că mama ei e o vacă. Şi mai calmă, Susan îi răspunde că nu-i pasă, că mama ei e moartă. Când o urmăreşte la film, Mike îi atinge sânii, ea profită de lipsa scurtă a logodnicului şi-l sărută, ca apoi să-l denunţe poliţiei. Pe de altă parte, Mike profită de apariţia unui poliţist pe stradă, ca să-l acuze din senin pe rivalul său de molestare. E o spontaneitate a personajelor care se regăseşte în Noul Van Francez, nu degeaba criticul Andrew Sarris a scris despre film că ar conţine "tot ce e mai bun în Godard, în Truffaut, în Polanski"[2]. Cromatica filmelor de început ale lui Godard şi cea din Deep End au, cu siguranţă, ceva în comun. Iar perversitatea n-ar fi străină de Polanski - pentru că, până la urmă, povestea e una despre perversitatea fiinţei şi obsesii. Dar Skolimowski ştie să dubleze totul foarte bine, încât n-ar fi prea mult dacă un spectator ar rămâne doar cu senzaţia de candoare, după ce vede filmul. Finalul este trasat într-o cheie feerică, candidă: fără muzică, în tonurile gri-albăstrui ale apei, îmbrăţişarea lui şi a acestei zâne poate moarte, e scăldată în sângele ce-i curge acesteia din cap şi în vopseaua roşie care se revarsă din cutii, în apă.
 
Deep End
Marea Britanie-Germania, 1970
regie: Jerzy Skolimowski
scenariu: Jerzy Skolimowski, Jerzy Gruza, Boleslaw Sulik
imagine: Charly Steinberger
montaj: Barrie Vince
muzică: Can, Cat Stevens
cu: Jane Asher, John Moulder-Brown.


[1] http://www.timeout.com/london/film/the-100-best-british-films-15#bestOf-62
[2] http://www.villagevoice.com/2011-12-14/film/the-limits-of-free-love-in-deep-end/full/




 Toate articolele despre Deep End


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Voicu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer