Câte mii de forme poate să ia o situaţie în imaginaţia celui angajat pe drumul retrospecţiei? Câte adaosuri şi nuanţe imperceptibile, câte vajnice furii sau zâmbete tolerante, câte frustrări (tot atâtea compensări) şi câte dureroase emoţii se bulucesc în retrăirea unui fapt? Mai cu seamă când el seamănă bine cu trădarea în dragoste. Cam acesta ar fi sinopsisul emoţional al spectacolului Private Eyes, coproducţie a Teatrului de Comedie cu Rainbow Theatre Company, pe textul dramaturgului american contemporan, Steven Dietz.
Un text bine elaborat, în secvenţe scurte, cinematografice, care se derulează în jurul unui personaj cu aparenţă şi identitate de sine pluriforme: străvechiul încornorat care acum, iată, se tratează la psihanalist. Când arogant, când bleg, când vindicativ, când sfios (este vorba de interpretarea mobilă, nuanţată şi vie a lui Bogdan Dumitrescu), personajul re-compune proteic, cu fiecare istorisire, faptul trăit. Ispita de a remodela trecutul şi de a inventa perpetuu alte situaţii ţine, desigur, de convenţia dramatică a acestui text. Însă este şi un bun prilej pentru actori să împrumute personajelor carne şi stări, emoţii şi nerv, jucând nu un singur personaj posibil, ci variante multiple ale fiecărei construcţii.
În scena preliminară, cu rol de mise en abîme într-un asemenea curat joc de oglinzi paralele, Antoaneta Cojocaru (credibilă, delicios-ţâfnoasă în aceast moment, deosebită de fiinţa vulnerabilă de după) şi Bogdan Dumitrescu joacă două întâlniri între un regizor şi o actriţă: o dată la casting, a doua oară în cârciuma în care serveşte actriţa. Sunt, în fond, două dintre situaţiile generate de amuzamentul cu perspectivele multiple, în care autorul va antrena permanent spectatorii. Tehnica remodelării continue a realităţii şi substanţei dramatice se va păstra până la sfârşitul spectacolului.
În spiritul textului, regizoarea Gabriela Dumitru a fost tentată să-şi diversifice registrele stilistice. Ea interferează în permanenţă tehnicile cinematografice, mult uzitata deja videoproiecţie, procedeul cinematografic al stop-cadrului sau derularea înapoi a acţiunii în momentul în care personajul o retrăieşte în faţa psihanalistului cu acelea ce ţin de retorica pură a teatrului: delimitarea scenei prin lumini, când e nevoie de o separare între lumea imaginaţiei şi lumea realităţii, travestiu-rile conţinute în text şi tratate cu fineţe de către Gabriela Dumitru (fără perucă şi ochelari de soare, când soţia înşelată e ba chelnăriţă, ba scriitoare, ba detectivă particulară), ritmul susţinut. Susţinut de tăieturile rapide, de mişcarea pe deasupra dulăpioarelor cu bile, în sfârşit, de soţia care apare de fiecare dată pe role.
Efectul comic scos de Rodica Ionescu, de pe urma acestor apariţii, este remarcabil. Marile sale aptitudini pentru comedie erau deja cunoscute de la personajul Spiridon din O noapte furtunoasă, spectacolul Teatrului Naţional. Vioiciunea, bonomia sau detaşarea amuzată faţă de personaj fac toate parte din panoplia actriţei. Partenerul său de drept joacă rolul regizorului-seducător care frânge inimile actriţelor, în interpretarea adecvată a lui Constantin Lupescu. De păţania sa află psihanalistul, jucat cu o bună doză de caustic de Mihai Cuciumeanu.
O joacă inteligentă, cu planuri narative şi dramatice bine construite, interpretată cu prospeţime de actori tineri, vitali, dornici să improvizeze. Cam asta ar fi, pe scurt, istoria lui Private Eyes de la Teatrul de Comedie. Dacă gustaţii genul şi îi iubiţi pe actorii tineri, nu vă paşte riscul plictiselii. Dimpotrivă, sunt chiar şanse mari să vă amuzaţi.