***
La un an după apariţia lungmetrajului The Girl Can't Help It (1956), Godard îl anunţa pe Tashlin în paginile de la Cahiers du Cinéma drept egal, ca resurse comice, cu un Lubitsch, cu un Billy Wilder sau cu un Frank Capra şi un maestru al burlescului superior lui Chaplin: "Şi de acum înainte, când vorbiţi despre comedie, să nu spuneţi că este chaplinescă, ci, spuneţi, tare şi răspicat, că este tashlinescă." (Cahiers du Cinéma, nr. 73, iulie 1957, pg. 45) Din nefericire, însă, filmele lui Tashlin nu au avut niciodată parte pe de-a-ntregul de recepţia critică glamour-oasă pe care i-o prezicea Godard. Într-un eseu din 1994 (http://www.jonathanrosenbaum.com/?p=23439), Jonathan Rosenbaum explică pe larg ce înseamnă ca un film să fie tashlinesc, încercând să depisteze câteva particularităţi stilistice şi narative. Pe scurt, Rosenbaum formulează tashlinesc-ul în felul următor: "redarea unor personaje ca-de-desen-animat cu substraturi de satiră acidă într-o formă de expresionism intenţionat-dezumanizat, folosirea culorilor primare care şi ele amintesc de desene şi de BD-uri la care adaugă o vulgaritate dezgheţată ce constă într-un fel de reacţie dulce-amăruie la energia americană infantilă dezlănţuită." Experienţa anterioară a lui Tashlin în animaţie a făcut ca acesta să creeze, în mod evident, sub incidenţa paradigmei de cartoonish. Ce este discutabil cu privire la Tashlin, însă, este ambiguitatea vocii sale auctoriale, având în vedere că filmele sale au o dimensiune critică la adresa societăţii de consum americane (ce în anii '50 eisenhowerieni era în deplină bucurie economică) dar şi chiar în ceea ce priveşte, local, construcţia ultra-schematică a personajelor sale şi a lumilor pe care acestea le locuiesc, personaje cu un picior într-un optimism pop de reclamă TV şi cu celălalt într-un abis camuflat în care creşte, insidios şi latent, un soi de teamă de ratare. Tashlin a regizat numai comedii burleşti în care a inserat elemente de peste tot, de la musical, thriller, western sau filme cu gangsteri, dar pe care, însă, le-a reciclat, parodiindu-le. Mai mult decât extravagant, în termeni de decoruri sau nivel de verosimil al story-ului, stilul şi interesul lui Tashlin - aflate la o graniţă subţire cu sensibilitatea camp - au influenţat regizori de toate sorginţile de la regizorii Nouvelle Vague-ului la John Waters.
Tashlin a acordat întotdeauna atenţie elementelor extra-textuale, astfel încât Will Success Spoil Rock Hunter? are un pre-generic în care actorul principal, Tony Randall, ţine un discurs autoreflexiv naiv cu privire la ce urmează să vedem, iar genericul de început e conceput ca o înşiruire de mini-reclame TV, clenciul fiind acela că produsele promovate le fac rău consumatorilor. Clar, merită amintite două exemple din timpul genericului. O gospodină îmbrăcată în negru promovează nişte cereale Crunchie Crispies aşa de sănătoase, încât le vor da copiilor energia necesară pentru a sta la cozile de la şomaj când se vor face mari, iar în vreme ce spune asta, fireşte că zâmbeşte şi că îi sar cerealele în faţă ca popcorn-ul. Umor negru? A doua mini-reclamă concentrează întreg talentul lui Tashlin de a face din spiritul casnic o chestiune de vulgaritate. Promovând, de data asta, un detergent de vase, o altă gospodină ultra-scrobită se adresează mulţimii de gospodine-surate care se presupune că sunt acolo, out there, în faţa micilor ecrane, în felul următor: "it might harm your fingers, but with a clean kitchen, you won't have to scratch yourself".
Story-ul. Tony Randall interpretează rolul unui copywriter, Rock Hunter, dintr-o companie de publicitate de pe Madison Avenue, una dintre acele companii cu multe nume de parteneri, separate prin fashionable-ul &. Rock îşi doreşte să ajungă şi el unul dintre acele nume postate pe uşa de la intrare, cu tot dichisul aferent: un birou mai spaţios, respectul secretarelor şi bineînţeles, o cheie de la the executive powder room. Pentru a termina cu tipologia mad-men-ilor, ar trebui adăugat că superiorul său, Rufus (Henry Jones), e un fost coleg de Harvard, extrem de pedant şi de caraghios care maimuţăreşte toate cuvintele, adăugând-le câte un -y la final şi că şeful cel mare (big bossy), idolul lui Rock Hunter, este şeful cel mare doar pentru că a moştenit poziţia de la tatăl său, al cărui portret atârnat în birou îl terorizează şi îl împiedică, simbolic, de la urmărirea adevăratei pasiuni: horticultura. Conflictul e unul cât se poate de simplu (ca-n desene animate). Compania de publicitate e pe punctul de a se prăbuşi, fiind în pericol de a-şi pierde clientul principal, Stay-Put Lipstick. Asta numai dacă Rock Hunter nu va salva situaţia... Din fericire, nepoata şi protejata lui, April (Lili Gentle) este una dintre acele adolescente care se uită mult la televizor şi care conduce un fan-club dedicat unei starlete de cinema controversate with a look to die for, cum s-ar zice, pe numele ei de Rita Marlowe (Jayne Mansfield). Numai (if only) dacă Rita ar accepta să fie imaginea pentru noua campanie publicitară pentru Stay-Put Lipstick gândită de Rock... totul ar fi salvat. Trebuie să prelungesc suspansul pentru a face o paranteză absolut necesară. Personajul lui Jayne Mansfield (care jucase anterior şi în savuroasa comedie The Girl Can't Help It) e o combinaţie de Rita Hayworth şi Marilyn Monroe şi, de ce nu, Betty Boop, care, pe lângă faptul de a fi o replică cu nişte dimensiuni fizice exagerate de femeie fatală (ca-n desene animate) mai are şi neobişnuitul talent de a scoate nişte sunete onomatopeice la orice final de propoziţie (ca-n desene animate, unde fiecare personaj are nişte gimmick-uri specifice, constante de la episod la episod - Jayne făcea asta şi în The Girl Can't Help It). Revenind la story, hazardul (de desene animate) face ca Rita Marlowe să zboare la New York, lăsându-i timp de meditaţie şi căinţă iubitului infidel (o imitaţie de Johnny Weissmuller) de la Hollywood. Ca orice divă a anilor '50, vine însoţită de un fel de chaperone - mai în vârstă şi mai înţeleaptă - şi de un pudel, iar adresa ei temporară e un mister la fel de temporar pentru presă. Acum, April, nepoata lui Rock, ca orice preşedinte de fan-club care e cineva, află această adresă şi de aici înainte, conflictul e pe cale să se rezolve. Rock este omul potrivit la locul potrivit (conform definiţiei unui om de succes pe care i-o împărtăşeşte Rufus, colegul de muncă) şi tot ce trebuie să facă pentru a semna contractul cu Rita este să o ajute să stârnească un scandal mediatic, menit să-l facă pe iubitul Ritei gelos. Rock încearcă - de dragul serviciului şi pentru a obţine mult dorita cheie personală de la the executive powder room - să intre în hainele de Lover Doll (cum îl alintă Rita şi la scurtă vreme, întreaga presă şi generaţie de adolescente americane), însă hainele astea îi pică grozav de nepotrivit. Atât pentru că e îndrăgostit de secretara lui, Jenny Wells (Betsy Drake) - femeie bună de măritiş, nu divă frivolă - dar şi pentru că, o dată obţinut, succesul visat (semnează contractul de publicitate, salvează şi devine şeful companiei) i se pare că nu este cu adevărat ceea ce-şi dorea. Ce e foarte amuzant, moraliceşte vorbind, este că Rock renunţă la succes abia după ce s-a înfruptat cu poftă din el şi că în momentul în care vrea să-şi reia viaţa de om obişnuit, totul merge ca pe roate. Jenny îl primeşte înapoi şi se mută cu ea şi cu April la o fermă la ţară, unde cresc găini până la adânci bătrâneţi. Toate subploturile se rezolvă la fel de neat, Rita îşi regăseşte marea iubire neîmplinită (Groucho Marx cu al său trabuc) la o emisiune TV ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, pentru a răspunde la întrebarea din titlu, succesul i se cam urcă la cap lui Rock Hunter, dar, în lumea tashliniană (ca de desene animate) asta nu este o problemă.
Lăsând la o parte faptul că în aproape în fiecare film de Tashlin se pot detecta în decor elemente ce funcţionează ca gag-uri vizuale (adesea prin contrapunct cu story-ul sau, şi mai bine, chiar în hiat), ce este mai interesant şi mai neobişnuit e comportamentul aparatului de filmat. Deşi camera urmează de regulă o logică preponderent funcţională - mai accentuând din când în când, pe sub mustaţă, ceva ce era oricum accentuat din story sau din înfăţişarea actorilor - când se pune problema reprezentării a ceva ce ţine de interioritatea personajelor - fie subconştient, fie oniric - filmele sale au câte una sau mai multe anomalii, momente de demenţă totală în termeni de imagine. În plot-point-ul din Will Succes Spoil Rock Hunter?, când Rock se vede singur în noul şi spaţiosul birou de mad men, dintr-odată, unghiurile de filmare se înclină, imaginea e tratată prin filtre roşu-diavoleşti, Rita apare sub forma unei holograme iar la radio se cântă You Got It Made!, momentul cu pricina fiind, printre altele, citat de Godard în Pierrot le fou (1965).
În subtextul story-ului rezidă o atitudine auctorială care oscilează între ironie şi candoare, ce aşa cum spuneam mai devreme, dă naştere unei ambiguităţi cu privire la cât de serioasă este critica făcută la adresa consumerismului, şi mai precis, la adresa miezului acestuia, adică la consumul de imagine, anii '50 în America fiind totuşi, începutul instalării cultului pentru TV. Prologului autoreflexiv îi se adaugă un intermezzo - în care acelaşi Tony Randall ni se arată pe o scenă, cu cortina în spatele lui, căutând să înlocuiască prin acest moment spoturile publicitare care întrerup de regulă filmele TV, respectiv să declame ca pentru ascultătorii de radio întrebarea esenţial hollywoodiană: What will happen next? - şi un epilog - în care, performerii vin pe scenă ca la teatru, pentru a-şi culege aplauzele.
Will Success Spoil Rock Hunter?
SUA 1957
regie, scenariu: Frank Tashlin
imagine: Joseph MacDonald
montaj: Hugh S. Fowler
muzică: Cyril J. Mockridge
cu: Jayne Mansfield, Tony Randall.