Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un loc de întâlnire - Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus


ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus nu are pretenţia că ar aduce noutăţi în ceea ce priveşte abordarea relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, dar meritul cel mai mare al acestei montări, puse în scenă sâmbătă, 26 ianuarie 2013, la Godot Cafe-teatru, ar putea fi tocmai încercarea de a evidenţia toate acele mici momente, adesea penibile sau nereuşite, ce nu îşi au locul în marile poveşti care se spun de obicei pe scenă.

Textele selectate de Doina Antohi, care semnează şi regia spectacolului, din mai mulţi autori americani contemporani (David Auburn, Wayne Rawley, Gina Barnett, Jonathan Rand, Sharon E. Cooper, David Ives, Mark Harvey Levine, Lauren Wilson, Paul Dooley, Winnie Holzman) conturează un posibil spaţiu de dialog între situaţii uneori total opuse şi aparent ireconciliabile. Colajul regizoral traversează un registru amplu din punctul de vedere al contextelor, dar restrâns ca schemă a caracterelor. Prin acest procedeu, se accentuează şi mai mult mesajul general al spectacolului, iar firul roşu capătă coerenţă chiar şi atunci când scenele care se succed pot părea arbitrare fără raportarea la întreg.

Ceea ce poate suscita cel mai mult interesul în legătură cu Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus nu constă în "acţiunea" propriu-zisă şi nici în tipologiile supuse atenţiei, ci mai degrabă în abordarea rolurilor de gen. Nimic subversiv sau transgresiv nu îşi face locul în acest puzzle al interferenţelor masculin-feminin, dar există, în unele secvenţe, situaţii în care se remarcă o scurtcircuitare a clişeului fără a se face prea mult caz de mecanism în sine. Această ţesătură discretă prin care discursul teatral imprimă în acelaşi timp două mesaje opuse şi unificate tocmai prin contrarii nu face decât să confirme afirmaţia regizoarei Doina Antohi: "spectacolul se vrea mai degrabă un contraargument la acest enunţ [n.a. titlul]."

Încă de la prima scenă, în care macho-ul clasic vrea să aibă două cuceriri dintr-un foc pentru a rămâne, în mod previzibil, fără niciuna dintre fete, se configurează un traseu de tipul female empowerment ce nu depăseşte schema unui feminism comercial şi uşor de digerat, dar care contrazice, totuşi, concluzia nenuanţată a titlului. În cele mai multe scene, femeia sfârşeşte prin a fi, de fapt, o locuitoare a planetei Marte, războinică şi capabilă să ia cele mai îndârjite decizii până la urmă, chiar dacă iniţial se arată fragilă şi uşor impresionabilă. Andreea Grămoşteanu, Mirela Zeţa şi Doina Antohi ilustrează cel mai des, în cele cincisprezece situaţii, acest tipar feminin care iese din zona exclusiv emoţională în care o închistează aura venusiană. Venus, aşa-zisa planetă a femeilor, este mai degrabă spaţiul din care bărbaţii ar dori să le urmărească şi să le domine pe femei decât spaţiul căruia acestea îi aparţin cu adevărat.

Defectele ambelor sexe sunt explorate cu tandreţe şi umor, dar ele rămân, totuşi, întotdeauna, cele la care ne-am putea aştepta - femeile vorbesc prea mult şi vor să controleze totul, îşi fac planuri prea măreţe şi premature în ceea ce priveşte viaţa de cuplu, se alintă excesiv de mult, amplifică orice atunci când pentru bărbaţi totul ar putea fi în regulă, iar cetăţenii planetei Marte sunt surprinşi într-un mod caricatural prin faptul că ei nu conştientizează niciodată că sunt doar copii, nu bărbaţi în toată puterea cuvântului. Insensibilitatea lor este speculată numai în raport cu dramatismul exacerbat al partenerelor reale sau potenţiale, iar lipsa de îndemânare şi de apetenţă în materie de detalii şi rafinament e compensată de gingăşia (în cele din urmă) doamnelor de prin preajmă. Totuşi, contextele sunt direcţionate în aşa fel încât defectele să fie convertite în posibile calităţi: până la urmă, bărbaţii pot fi insensibili, dar fără voia lor, pot fi copilăroşi, dar asta îi face şi mai simpatici, pot fi uneori stângaci şi stupizi, dar asta îi lasă loc femeii să îşi pună în evidenţă priceperea şi propensiunea spre comunicare. Singurul defect taxat fără ambiguităţi, şi în tabăra masculină, şi în cea feminină, este aroganţa vecină cu mitocănia, care taie brusc şi irevocabil orice perspectivă de dialog.

Dacă scenele cu gay bifează cu succes capitolul umor, ele eşuează să depăşească o perspectivă clişeistică şi mult prea previzibilă chiar şi pentru nişte sketch-uri de sâmbătă seara: cu toate că la început se declară dezgustaţi de reprezentatele sexului opus, până şi apetitul lor poate fi incitat de două femei ofertante ca look. Într-o altă situaţie, homosexualul este tipul drăguţ şi empatic (ceea ce ştim deja din toate filmele siropoase de la Will & Grace încoace) cu femeia, dar în cele din urmă nici măcar el nu îi poate înţelege şi împlini toate aşteptările.

Există însă câteva momente ce trec chiar dincolo de o bună realizare regizorală în registrul comic light, impresionând prin adâncime şi sensibilitatea care, chiar ferindu-se de un patetism facil, reuşesc să aducă la suprafaţă complexitatea anumitor probleme în schema identităţii de gen. Scena în care o indiancă lesbiană - interpretată verosimil şi fără îngroşări de către Mirela Zeţa - ajunge la o amiciţie autentică şi gratuită cu un bărbat heterosexual este una dintre cele mai memorabile din întregul spectacol. Tânărul dezamăgit în dragoste reuşeşte să-şi depăşească propriile aşteptări şi proiecţii pentru a-i oferi ei empatie şi ajutor atunci când realizează că situaţia fetei este realmente dramatică, riscând totul pentru a-şi putea trăi de la distanţă şi în obscuritate dragostea alături de cea pe care o iubeşte. Frumoasa indiancă expune concis şi fără dramatism obstacolele care se interpun într-o astfel de relaţie, condiţionată de cutume sociale, etnice şi religioase.

O apreciere deosebită o merită portretizarea acestui personaj feminin, pentru că nimic nu duce înspre creionarea clasică a lesbienei în mentalul colectiv - dură, uşor neglijentă cu aspectul fizic, pragmatică şi raţională - adică un fel de bărbat în corp de femeie. Din contră, indianca este atât de feminină şi de tradiţional frumoasă încât prietenul ei este şi mai confuz şi acceptă cu şi mai mare greutate realitatea identităţii ei sexuale. Finalul nu aduce o rezolvare lipsită de ambiguităţi a raportului dintre heterosexual şi lesbiană, căci el nu se poate separa definitiv de dorinţele lui subconştiente. Inteligentă şi emoţionantă fără a recurge la artificii dramatice, scena aceasta este una dintre acelea care, dincolo de umor, au potenţialul de a-l pune pe spectator pe gânduri.

Scena finală pune în valoare mai mult ca oricare alta capacităţile actoriceşti ale Andreei Grămoşteanu şi ale lui Constantin Diţă. Fără a gesticula, fără a se mişca deloc, fără a schimba tonalitatea vocală, cei doi reuşesc să transmită un mesaj consistent despre puterea şi durata dragostei reale în contextul unei familii "ca oricare alta". Toată povestea se derulează prin intermediul bileţelelor pe care şi le-au scris unul altuia de-a lungul a zeci de ani de relaţie - prin aceste scrisori, spectatorii devin părtaşii tuturor etapelor clasice ale unei căsătorii. Nimic neobişnuit nu încarcă acest tablou pentru vreun plus de dramatism căutat cu tot dinadinsul şi totuşi - impresia finală depăşeşte cadrul unei atmosfere arid-casnice, în care ni se oferă o pastilă bună de adormit vânătorii de iluzii. Simplitatea discursului verbal şi teatral ascunde semnificaţii cu adevărat poetice, conferind banalului o putere de seducţie mai mare decât oricărui eveniment nemaivăzut. Astfel, moartea vine ca o împlinire firească a unui traseu care s-a consumat întâmpinând tot felul de obstacole - de la rutină până la ambiţie şi orgoliu. Nu se spun cuvinte mari, dar replica recurentă, "Nu mai avem lapte", atât de uşor încadrabilă într-un registru minor şi domestic, este ceea îi ţine, până la urmă, uniţi pe cei doi în schimbul lor de energii şi scrisori.

Actorii - tineri, implicaţi, plini de vervă, care fac să ni se pară că umorul le e pur şi simplu la îndemână - îşi plusează fiecare calităţile aşa încât să se adecveze fiecărui moment, şi în cele mai multe cazuri chiar asta reuşesc. Mirela Zeţa este plină de forţă şi mereu convingătoare, fiind probabil prezenţa cea mai versatilă din spectacol, Doina Antohi, regizoare şi actriţă totodată, îşi articulează jocul prin câteva accente masculine care i se potrivesc fără nicio îndoială, Andreea Grămoşteanu manipulează excelent falsa naivitate, Andreea Samson tatonează când nebunia sau isteria, când o feminitate siropoasă, iar Ioana Barbu apare cel mai des în ipostaza femeii aparent suave şi elegante, dar care, cu subtilitate şi inteligenţă, înşală mereu aşteptările bărbaţilor gata să o ia de naivă. Rolurile masculine sunt mai compacte în ceea ce priveşte spectrul emoţiilor şi tonalităţilor, fapt deloc întâmplător în ansamblul arhitectural al spectacolului, dar toţi actorii au în comun un talent evident pentru comic şi false naivităţi. Şerban Gomoi, Constantin Diţă, Andrei Mateiu, Alexandru Conovaru şi Pavel Bârsan sunt toţi "acţionarii majoritări" ai unui grup încercat de numeroase contradicţii şi trăiri.

Montarea realizată de Doina Antohi ne pune în faţă un spectacol care se auto-provoacă, depăşind pe alocuri lejerităţile în care se putea instala, şi se ambiţionează să ofere mai mult decât nişte glume spumoase ce nu lasă niciun impact în actul de receptare al spectatorilor. Fără ironii triviale, dinamic, isteţ şi ludic,  Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus lasă în urmă amintirea plăcută a unui spectacol care, fără a-şi asuma ambiţii ce nu i se potrivesc, oferă o seară consistentă de teatru relaxat.




 Toate articolele despre Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Galerie foto - Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus, Simona Şuşnea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer