martie 2005
"Cred cã într-un fel am scris-o ca să încerc să te găsesc"

Am scris o carte. Cu febrilitate i-am dat drumul în lume. Şi foarte repede a venit un ecou. Cristina citise deja cartea dar întâmplarea a făcut ca în aceeaşi seară să vadă şi un film. Îmi vorbea entuziasmată de el: Before Sunset. Am scos CD-ul şi am privit oarecum ca-ntr-o oglindă.

"-Consideraţi cartea ca fiind una autobiografică?
-Dar...nu este totul autobiografic? Vreau să spun, cu toţii privim lumea prin propria gaură micã de cheie, nu-i aşa? Adică totdeauna mă gândesc la Thomas Wolfe...În orice caz el a spus că noi suntem suma tuturor momentelor trăite în viaţa noastră...Şi că oricine se aşează să scrie va folosi argila propriei sale vieţi...şi că acest fapt nu se poate evita."

Jesse a scris o carte. Despre întâlnirea care a lăsat o amprentă decisivă în inima sa. Cu 9 ani înainte. În trenul de Viena. O fată şi-un băiat, 'coup de foudre', ea din Paris şi el de undeva din Texas. O zi şi-o noapte dar mai ales promisiunea de a se revedea. Pe 16 decembrie la Viena. A fost doar el. Şi disperarea lui că nu-şi precizaseră numere de telefon, adrese, nimic. Cu acea inconştienţă tinerească de a crede că tot ce-ţi propui chiar aşa se întâmplă.
Şi viaţa a continuat imperturbabilă.

"-Dar viaţa mea, din propriul meu punct de vedere, a fost plină de dramă. Şi aşa că m-am gândit dacă aş putea să scriu o carte...care ar putea să redea cum este când întâlneşti pe cineva cu adevărat...
Unul dintre cele mai fascinante lucruri care mi s-a întâmplat..."

Să scrii cu sufletul ca şi cum ai retrăi, să scrii pentru că de fapt retrăieşti paradisul pierdut. Lumea citeşte, vede povestea atât de limpede încât vrea să ştie mai mult.

"-Credeţi că vor fi iar împreună peste 6 luni aşa cum şi-au promis unul altuia?
-Cum şi-au promis? Mă gândesc cum răspundeţi la asta, ştiţi, este...
Este un bun test, corect, dacă eşti un romantic sau un cinic."

Cartea este ca o invocaţie, imaginea fetei de atunci trece brusc şi firesc parcă în imaginea fetei de acum. Cartea a adus-o la el, cartea a fost steaua care i-a călăuzit paşii spre librăria unde el vorbea despre carte în ultima zi petrecută în Franţa înainte de a lua avionul spre America. Sunt paşii nevăzuţi care deschid filmul. paşii ei de acasă pe drumul pe care pe tot parcursul filmului îl vor străbate împreună înapoi, ca o metaforă a întoarcerii în trecut la acea clipă magică. De a relua, de a recupera, din punctul acela. Cine este ea? Celine. Pentru mine are mai multe chipuri.

"Şi numai pentru o clipă, toată viaţa îl învăluie. Şi este evident pentru el că această clipă este o minciună. Că totul se petrece tot timpul...şi înăuntrul fiecărui moment există alt moment...amândouă petrecându-se simultan."

Ce ciudat când se salută, sărutul pe obraz, stângaci şi protocolar. Au trecut ani, fiecare se teme de ceea ce s-ar fi putut interpune între ei. "-Ai cunoscut vreo altă fată?" Timpul puţin pe care îl au la dispoziţie până la decolarea avionului este pentru desluşirea a ceea ce a fost atunci şi, uşor, uşor, pe măsură ce tot mai multe au de recuperat, pe măsură ce tot mai mult se regăsesc, cei de atunci şi cei din prezent, timpul se dilată, se reconstruieşte proiecţia viitorului. Cartea este leit-motivul...

"-Citind ceva, ştiind că personajul este bazat pe tine...este flatant şi deranjant în acelaşi timp.
-Ce este deranjant?
-Nu ştiu. Să ocupi un loc în memoria altcuiva. Să mă privesc prin ochii tăi."

Cât de firesc îi urmăm apoi în plimbarea prin Paris, un Paris de fapt discret, cu un unghi inedit al catedralei Notre Dame, mai degrabă o atmosferă pentru traseul lor dinspre trecut spre prezent. Replici grăbite, în joacă, de tatonare, mici cochetării, adevăruri spuse în glumă, tăceri ce ascund ezitarea pentru o continuare sau alta.
Celine s-a implicat în activitatea de reală binefacere.

"-Aşa că am decis că de fapt ceea ce-mi doream cu adevărat să fac era să găsesc lucruri care puteau fi reparate şi să încerc să le repar."

Se duce în mijlocul celor care cu adevărat au nevoie de ajutor, gesturi aparent mărunte dar care sunt o binecuvântare pentru unii. Non-conformistă pe alocuri, uşor rebelă sau fugind de şabloane, nu vrea balonae la nuntă dar îşi pune problema dorinţei:

"-Dorinţa este combustibilul vieţii. Ştii? Crezi că este adevărat că dacă nu ne dorim niciodată ceva nu am mai fi niciodată nefericiţi?"

Ei vorbesc dar dincolo de subiectele banale ale unei conversaţii amicale freamătă marile întrebări ale poveştii lor. Jesse a scris cartea dar Celine nu se lasă atât de uşor descoperită şi încă nu renunţă la masca indiferenţei.

"-Nici măcar nu am făcut sex.
-Asta e o glumă, nu-i aşa?
-Nu, nu am făcut....Câteodată pun lucruri în sertare în mintea mea şi uit de ele. Este mai puţin dureros să dai la o parte lucrurile decât să trăieşti cu ele." Bravează.
"Îmi amintesc acea noapte mai bine decât îmi amintesc de ani întregi." Şi EA ştie bine asta.
"-Cum rămâne cu noi?... dacã numai noi doi ar fi sã murim în noaptea asta? Ai vorbi despre cartea ta? Despre mediu? Sau...
-Dacă azi ar fi ultima noastrã zi?
-Da, despre ce am vorbi? Ce mi-ai spune?
-Păi...
-Este dur, nu-i aşa?
-Nu, nu, îţi voi spune...Cu siguranţă m-aş opri să mai vorbesc despre cartea mea. Probabil că aş lăsa şi mediul...Dar aş vrea totuşi să vorbesc despre magia universului. Aş vrea să o fac intr-o...cameră de hotel...între reprize sălbatice de sex între noi până când murim."

Nu lipseşte nici o piesă dintr-o construcţie a dragostei, de la romantismul şi entuziasmul dăruirii şi fidelităţii întâlnirii promise până la dorinţa deplină de a împărtăşi totul împreună până în ultima clipă.

"-Mã gândesc ca acea carte pe care am scris-o a fost ca şi cum aş fi construit ceva ca să nu uit detaliile clipelor pe care le-am petrecut împreună. Ca să-mi reamintesc că odată ne-am întâlnit cu adevărat. Că a fost real, că s-a întâmplat cu adevărat.
-Îmi pare bine cã spui asta, pentru cã...Oamenii au o aventurã, chiar şi o relaţie întreagă...se despart şi uită.
...Eu niciodată nu am putut sã uit nici o persoană cu care am fost împreună...pentru că fiecare persoană are calităţile sale specifice. Niciodată nu poţi să înlocuieşti pe cineva. Ce e pierdut e pierdut."

Este tristeţea ei de a nu fi reuşit nici o relaţie profundă, până la a simţi neîncredere în propriile ei calităţi, este în fapt mărturisirea că fără el nu a reuşit în dragoste.

"Într-un fel am investit tot în acea unică noapte şi niciodată nu am mai fost capabilă să mai resimt ce a fost atunci. E cã şi cum această noapte mi-a luat lucruri pe care le-am exprimat faţă de tine şi tu le-ai luat cu tine."

La impasul încercărilor ei de dragoste îşi deschide şi el sufletul până la capăt. Spre deosebire de ea, el s-a căsătorit într-un târziu, căutând-o şi aşteptând-o printr-o minune până în ultima clipă. Dar ceea ce a urmat nu se poate numi dragoste: "Nu o iubesc în felul în care ea are nevoie să fie iubită". Şi el îşi dăruieşte viaţa numai copilului său.

Izbucnirile de durere ale fiecăruia sunt cele care tranşează de fapt povestea. Sufletele lor lăcrimează unul pentru altul, mângâierile sunt mute dar atunci în maşină se reînnoieşte declaraţia lor de dragoste. În spaţiul acela atât de mic se descarcă toate tensiunile acumulate în cei 9 ani de rătăcire a lor. În sfârşit se regăsesc cu adevărat, dincolo de imaginea sub care a trebuit să se ascundă în tot acest timp. Ies din maşină şi regăsim jocul lor de copii îndrăgostiţi, dintr-o dată mai apăsat de sentimente, mai dens. Privirea lui aţintită asupra umărului ei gol de alături, privirea Celinei plină de emoţie când urcă scările spre apartamentul ei. Ca într-un ritual, timid şi totuşi perseverent, ajung să urce în tăcere. Cuvinte puţine, banale, evitând parcă miezul gândului, menite doar să ajute timpul să-i aducă mai repede înauntru. El privind înainte, descoperind ici şi colo decorul, ea privind cu drag la el, cel de alături, uimită puţin că miracolul dragostei se împlineşte şi la ea, nevenindu-i parcă să creadă, cu inima bătând atât de puternic.

Înăuntru din nou e jocul lor, din nou neîndrăznind, mereu dorind, o tatonare şi o prudenţă pentru ca nu cumva să piardă ca atunci, cu speranţa că li s-a îngăduit o nouă şansă de a trăi dragostea. Este cântecul ei prin care îi mărturiseşte în sfârşit dragostea ei, este finalul non-explicit, un test pentru noi: suntem romantici sau cinici?

"Lasă-mă să-ţi cânt un vals
Venit de nicăieri, din gândurile mele
Lasă-mă să-ţi cânt un vals
Despre acea noapte de dragoste
Ai fost pentru mine, în acea noapte
Tot ceea ce am visat de la viaţă
Dar cum tu ai plecat
Ai plecat departe
Pe o insulă de ploaie
A fost pentru tine doar o aventură de o noapte
Dar pentru mine a însemnat mult mai mult
Aşa că îţi dai seama,
Nu-mi pasă de ce se spune
Ştiu ce a însemnat pentru mine acea zi
Vreau doar încă o încercare
Vreau doar încă o noapte
Chiar dacă nu e bine
Ai însemnat pentru mine mult mai mult
Decât altcineva întâlnit înainte
O singură noapte cu tine, dragul meu
...
Valorează cât o mie cu alţii
Nu am nici o amărăciune, dragul meu
Niciodată nu voi uita acea noapte
Chiar şi mâine, în alte braţe
Inima mea va fi a ta până la moarte
Lasă-mă să-ţi cânt valsul
Venit de nicăieri, din tristeţea mea
Lasă-mă să-ţi cânt valsul
Despre această superbă dragoste de o noapte
"

Când a trecut o oră şi jumătate? Numai două personaje? Într-un continuu dialog şi într-o plimbare de la o librărie la un apartament? Câte replici pot fi uitate din acest film? Câte personaje pot fi ghicite din jocul celor doi actori? Ethan Hawke şi Julie Delpy au completat echipa regizorului Richard Linklater şi a scenaristei Kim Krizan în a şlefui această mică bijuterie, gândită ca o continuare a filmului care a pornit povestea, Before sunrise, gândită ca o altă poveste a aceloraşi destine, aşa cum viaţa le ordonează fiecăruia dintre noi.
Regia: Richard Linklater Cu: Ethan Hawke, Julie Delpy

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus