Clujul în festival(uri). Tigrul sibian

Sînt două festivaluri mari la Cluj, care, o dată la doi ani, ajung să-şi succeadă la o distanţă foarte scurtă - unul e "pentru independenţi" şi combinaţie de teatru şi arte vizuale (Festivalul Temps d'Images), pe de o parte (organizat de Colectiv A la Fabrica de Pensule), şi Festivalul Interferenţe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat - TMS - din Cluj. În general, Interferenţe nu e un festival "cu noutăţi" - spectacolele invitate vin, de multe ori, de la teatre membre în UTE (Uniunea Teatrelor Europene), din care şi Maghiarul clujean face parte. Chiar tema diferitelor ediţii e mai curînd pretextuală - în 2012, a fost ceva legat de muzica în teatru -, însă programul e alcătuit în aşa fel, încît să combine estetici diferite din ceea ce s-ar numi marele teatru (mai ales european), chiar dacă unele producţii nu sînt tocmai din anul în curs. Ca, de pildă, Regele moare, spectacolul făcut în Franţa de Silviu Purcărete, prezentat la Bucureşti în 2010 - una dintre creaţiile atipice ale regizorului, prin minimalismul său şi atenta descompunere a textului.
 
Ceea ce face, însă, specificul şi importanţa acestui festival (precedat de o relaţie tensionată cu autorităţile locale, care-şi declaraseră imposibilitatea de a-l cofinanţa, situaţie culminînd cu directorul TMS, Gábor Tompa, meditînd asupra posibilităţii de a demisiona) este extraordinarul lui impact la nivelul comunităţii - mai ales al celei de limbă maghiară şi nu neapărat din Cluj. E o experienţă pe care rar o ai chiar şi la Festivalul Naţional de Teatru - în măsura în care Bucureştiul ar putea fi o comunitate; pînă acum, festivalurile organizate de instituţii de spectacole de limbă maghiară din regiune culminau cu bienalul Colocviu al Teatrelor Minoritare, ce aducea la Gheorgheni spectatori de la Miercurea Ciuc, Tîrgu-Mureş, Tîrgu Secuiesc, o apariţie recentă fiind altă manifestare o dată la doi ani, Festivalul Reflex de la Sfîntu Gheorghe. Teatrul Maghiar din Cluj e, însă, "nava amiral" al teatrelor în altă limbă decît româna, cu o sală cu sute de locuri care, în condiţiile schimbării compoziţiei de public din ultimele decenii şi ale scăderii audienţei maghiare, nu se mai umple decît arareori (majoritatea spectacolelor sînt cu publicul pe scenă, în regim studio). De fapt, Interferenţe nu oferă ceea ce s-ar numi o alternativă la dinamica obişnuită a repertoriului de la TMS - el însuşi, un teatru de artă ce s-a extins către colaborări cu regizori străini şi a cărui estetică e complementară celei a producţiilor invitate. Oferă un complement, o ocazie, în profunzime, de sărbătoare, de întîlnire, de diversiune colectivă - necesară atunci cînd publicul e atît de familiarizat cu ansamblul de actori. Probabil că nici la următoarele ediţii nu vom avea relevaţii teatrale limită la Interferenţe - dar festivalul nu pentru asta există, ci fiindcă e atît de important, uneori, să nu te simţi singur, ci la fel şi împreună cu alţii. Cu teatrul din restul lumii şi cu publicul de lîngă tine.

Cine e tigrul sibian

Festivalul Temps d'Images şi a sa Platformă a Independenţilor a găzduit, printre altele (spectacole şi intervenţii de teatru şi dans, semnate de Farid Fairuz, Bogdan Georgescu, Alexandra Pirici, David Schwarz şi Mihaela Michailov etc.), premiera spectacolului Gianinei Cărbunariu, Tigrul sibian (scenografia - Andrei Dinu, muzica - Bobo Burlăcianu, cu Paula Gherghe, Toma Dănilă, Rolando Matsangos). Care spectacol - în ciuda a ceea ce s-a scris despre el - nu e un portret critic al unui oraş etalon din România, deşi punctul de plecare şi povestea ce ghidează narativ textul şi montarea Gianinei Cărbunariu este tigresa pe nume Mihaela, evadată de la Grădina Zoologică din Sibiu şi împuşcată de echipa de jandarmi şi veterinari. Tigrul sibian (sună bine, de la "tigrul siberian" citire) e un spectacol despre obsesiile europene ale urbanităţii româneşti, transpuse exclusiv în mimarea gestului de a-face-frumos. Iată vizitatorii străini care cred în gardul vopsit pe din afară şi dau peste leopardul dinăuntru. Iată România de vitrină, populată cu bibelouri care, la fel ca imaginea internaţională a ţării, trebuie păzite să nu se spargă - şi toată scena e, în spectacol, populată cu bibelouri, de la universala balerină la animale sălbatice sau de casă. Iată păsările de oraş, porumbeii, ciorile şi vrăbiile, comentînd evadarea tigrului, într-o ierarhie stabilită nu după gradul de mizerie pe care-l produc (la capitolul ăsta, porumbeii bat de departe), ci după "valoarea culturală" atribuită lor - reproducînd, astfel, ierarhii sociale reale, cu "ciorile" devenite categorii umane reprobabile. Iată-l pe pensionarul pentru care tigresa năvălită în casă e o variaţie neaşteptată şi aproape încîntătoare la televizor drept singur companion.

Cu un inventar de mijloace dintre cele mai diverse, mai ales din teatrul popular, şi cu trei actori dispuşi la rafinătăţuri, Gianina Cărbunariu construieşte o alegorie a unei ţări ce-şi sacrifică realitatea umană - sau nici măcar n-o sacrifică, e oarbă dinaintea ei - pentru a lucra la un decor de film pentru uzul oaspeţilor civilizaţi. Ei sînt "oamenii". Cărora le place să străbată rezervaţia în goana maşinii cu geamuri fumurii, dar nu să lase "animalele" să le intre în ogradă.

Tigrul sibian se joacă şi la Bucureşti, la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Însă premiera lui, din nou, a fost în locul unde, pentru comunitate, teatrul înseamnă multe: la Cluj.