Un film incomod, care nu încearcă - nici nu are de ce - să gâdile confortul sentimental al spectatorului.
De văzut, de trăit, de înţeles.
Mi-aduc aminte cât de mult m-a impresionat cartea Aglajei Veteranyi, când am citit-o, imediat după ce a apărut la noi în 2003, la Polirom.
Traducerea perfectă a Norei Iuga, cuvintele puţine pe o pagină, interogaţiile acelea toate, metafizice, cu aerul unui copil care se tot întreabă, procedeu care te lasă să mesteci şi mai bine ideea pe care ţi-o oferă scriitoarea, pagină după pagină - pumni în stomac. Nu furie, doar o cumplită tristeţe. Procedee narative extraordinare care te obligă să te adânceşti în spiralele întunecate ale unui destin şi talent ieşite din comun. Deseori cu plâns compulsiv, ca la Jurnalul Oanei Pellea.
Era normal să vreu să văd un film realizat după acest jurnal atât de intim, atât de (mult şi totuşi) puţin vizual. Mai ales că asupra cărţii plutea de ceva timp umbra artistei plecate din propria dorinţă dintre noi.
Şi iată că regizoarea maghiară Krisztina Deák a simţit că în carte există destul material pentru o dramă realistă. Fără efecte şi intruziuni fantastice, crudă, ca şi imaginea ce decupează totul cu cinism, povestea cineastei ţi se oferă, scenă după scenă, simplu. Fără cameră mobilă, ba, chiar fixă şi unghiuri frontale, cu aer de film independent, pelicula Aglaja urmăreşte povestea eroinei de la naştere, la fuga din România cu familia ei de circari, câteva peregrinări şi spectacole, o emoţionantă (şi o elipsă care accentuează tristeţea, neputinţa) prin perioada de internat, până ce Aglaja devine o adolescentă, o tânără frumoasă.
Fără să fie atât de ataşant, de emoţionant, de răscolitor pe cât te-ai aştepta (parcă regizoarea a pus scenele din film doar din accentele din carte, acolo unde apăreau propoziţiile cu majuscule), filmul reuşeşte să ţi se strecoare în inimă, în felul lui calm, franc.
Filmele ungureşti, mai ales cele din ultimii ani, au un "ce" al lor, straniu şi apăsat, o decupare din realitatea uimitoare, angoasantă, cu totul specială. Şi aici sunt cadre multe, când sonorul şi montajul păşesc în faţă. Sunetul părului care trosneşte ca o sfoară uscată, zâmbetele chinuite ale mamei atârnate sub cupola cortului circului, tăcerile, doi copii stând alături şi bucurându-se de prietenie. Aglaja, jucată de două actriţe la vârste diferite, îşi donează picături din viaţa ei. Nu se întâmplă lucruri stranii ca în Carnivale, însă circul de aici este arătat la fel de sincer şi fără sclipici, cu sudoare, antrenamente dure şi accidente. Mici accente de umor, acţiunea fără explicaţii, ritm lent, mici tuşe delicate despre o viaţă promiscuă, muzică exact când şi cât trebuie.
Totul privit prin ochii copilei şi, din off, ca în carte, temerile ei, mantrele, litaniile ei, de teamă care gâtuie că mama ar putea să moară.
Trecând peste faptul că în film împărţirea e foarte clară - unguri şi români (care sunt ţigani, securişti, turnători, violatori), rămâi pe retină cu scene de reală poezie. Aglaja mică, aplecată peste o gaură în pământ, acolo abia îndrăznind să-l caute şi să-l roage pe Dumnezeu pentru protecţie, o scenă la fel de lirică şi frumoasă ca cea din finalul de la In the Mood for Love, când îndrăgostitul îşi şopteşte iubirea, temerile şi secretele într-o gaură dintr-un templu vechi şi apoi o acoperă cu pământ, ca o înţelegere secretă, foarte, foarte timidă, intimă.
Aştepţi finalul cu puţină frică, presimţi că te va strivi cu tăcerea, cu tristeţea lui, că poate să vină o imagine sau un insert despre sfârşitul tinerei scriitoare de succes. Însă Krisztina Deák ştie când să apese pedala de frână. Ea preferă să-şi elibereze eroina, să o lase să iasă din lumea cu pene, gene false, paiete şi mingii de lemn şi să devină ea, un om obişnuit, care se pierde printre ceilalţi necunoscuţi, în peisaj. Şi metafora ei funcţionează şi mai bine aşa.
Zice Aglaja în romanul ei: "Tristeţea te îmbătrâneşte. Eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate. În România copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei şi trebuie să asculte grijile părinţilor. Aici trăim ca în paradis. Cu toate acestea, tot nu devin mai tânără."
După Katalin Varga, iată iar un film deosebit. Tudor şi Oana Giurgiu s-au orientat bine ca producători.