Acum nouă ani, festivalul de la Sofia a început modest, ca o manifestare necompetitivă, dar directorul Ştefan Kitanov şi echipa lui ştiau precis care le e scopul: să prezinte publicului un alt fel de cinema decît cel pe care îl comercializează distribuitorii, mai puţin spectaculos, dar mai inteligent, care să agite mai puţin adrenalina şi mai mult sentimentele, mai puţin american şi mai mult internaţional. Şi, evident, să promoveze cinematograful bulgar - care după '89 a trecut, ca şi cel românesc, printr-o criză din care încă nu şi-a revenit complet - şi cinematograful balcanic, prin ce are el mai reprezentativ.
În 2003, la ediţia a 7-a, au apărut competiţia, juriile (de lungmetraj, de scurtmetraj şi FIPRESCI) şi premiile, iar festivalul de la Sofia a început să capete statura unei manifestări de anvergură, organizată cu dăruire şi profesionalism de nişte oameni tineri care ştiu să muncească, dar şi să petreacă (Kitanov, cu chitara lui, este principalul entertainer al petrecerilor nocturne). Efortul e mare, mai ales că festivalul nu se limitează la cele şase zile de concurs, care reprezintă punctul culminant al manifestării, ci durează mai mult de două săptămîni, iar o parte din program este itinerat şi la Burgas.
Ediţia 2005 a programat în total 152 de filme, lung- şi scurtmetraje. Din păcate, printre producţiile venite din cele mai diverse colţuri ale lumii - Argentina şi China, Norvegia şi Maroc, Rusia şi SUA, Spania şi Iran -, filmul bulgar n-a prea strălucit. Dincolo de faptul că motoarele cinematografiei merg încet (doar cinci lungmetraje anul trecut), iar rezultatele sunt modeste (povestiri cinematografice greoaie, unele chiar sfidînd logica elementară, modalităţi narative vetuste, didacticism moralizator etc.), mai îngrijorător este că scurtmetrajele nu lasă să se întrevadă vreo perspectivă de îmbunătăţire a situaţiei. Multe dintre ele au stîngăciile unor producţii studenţeşti, altele sunt pur şi simplu neinteresante. Nu mi-ar fi plăcut să fiu în pielea juraţilor care au trebuit să dedice "Premiul Jameson" (în valoare de 6.000 euro) pentru cel mai bun scurtmetraj bulgar. El a revenit pînă la urmă filmului Înainte de viaţă, după moarte de Dragomir Solev, o apăsătoare parabolă despre destin, despre vînătorul care în orice clipă poate deveni vînat, despre jocul hazardului şi alte asemenea.
Juriul internaţional prezidat de regizorul sîrb Srdjan Dragojevic (cinefilii îşi mai amintesc cu siguranţă filmul său Lepa selo lepo gore, prezentat cu ani în urmă la festivalul DaKINO) şi juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI) au avut de unde alege pentru că din cele 13 filme în competiţie măcar jumătate meritau să le reţină serios atenţia. Mă gîndesc la The Woodsman (SUA), în care tînăra regizoare debutantă Nicole Kassell atacă problema extrem de delicată a pedofiliei, distribuind un excelent Kevin Bacon în rolul unui individ singuratic şi introvertit care luptă din răsputeri să-şi domine atracţia pentru fetiţe de 12 ani, blonde şi inocente. Sau la Hotel (Austria/Germania), filmul unei alte regizoare, Jessica Hausner, care cu cîteva elemente extrem de simple (un coridor pe jumătate întunecat, o pivniţă care trebuie controlată în fiecare seară, piscina cu apă învolburată, copacii din pădure ca o succesiune de trunchiuri fără coroane) reuşeşte să inducă sentimentul pericolului, al unui rău necunoscut care pîndeşte şi care va lovi în final.
Din zona fostei Iugoslavii au intrat în concurs două filme foarte diferite ca gen şi ton: macedoneanul Miraj (regia Svetozar Ristovski) - o dramă dură despre destinul lipsit de speranţă al unui copil inteligent, sensibil şi cuminte care va fi înghiţit de mediul violent şi abject în care trăieşte - şi coproducţia sîrbo-muntenegreano-slovenă Camionul cenuşiu de culoare roşie (regia Srdjan Koljevic) - un road movie plin de umor, adesea negru, care urmăreşte peripeţiile unui camion ce pleacă din Belgrad spre Bosnia şi mai apoi spre Italia cu un şofer fără carnet pentru că nu poate distinge culorile şi o autostopistă cîntăreaţă de cabaret, însărcinată. Filmul lui Koljevic obţine unul dintre premiile speciale ale juriului. Celălalt premiu special revine iranianului Din ţara tăcerii de Saman Salur, povestea a doi fraţi care supravieţuiesc în deşert (acolo e ţara tăcerii), unul furînd benzina de la camioanele care cară sare şi revînzînd-o la marginea drumului, celălalt furînd opiumul pe care ar trebui să-l dea cămilelor şi vînzîndu-l camionagiilor. Un film auster şi, în mod paradoxal, stenic pentru că vorbeşte despre viaţa biruitoare chiar şi în cele mai mizerabile condiţii.
Interesant şi nu foarte obişnuit este faptul că preferinţele juriului internaţional şi ale juriului FIPRESCI au coincis. Cîştigătorul este filmul irlandez Adam & Paul de Lenny Abrahamson, o comedie neagră despre un cuplu de looseri narcomani. Performanţa lui Abrahamson este că face din aceşti vagabonzi jegoşi, care în mod normal ar trebui să stîrnească repulsia, două personaje ataşante pe care le priveşti cu un amestec de milă şi înţelegere, de care îţi pare rău că se irosesc şi ale căror peripeţii (tragi)comice te fac să te întrebi dacă nu cumva Stan şi Bran ar fi arătat aşa în condiţiile zilelor noastre.
În concluzie, festivalul de la Sofia mi se pare o experienţă demnă de urmat de toţi cei care vor să trezească gustul publicului pentru un cinematograf de calitate şi totodată să dea un impuls unei cinematografii naţionale amorţite.