Alcool...Amar...Amor!

Splendoarea iubirii unei curtezane, dulceaţa "celei mai vechi meserii", adâncimea suferinţei de femeie nemaidorită, cu tânguirile ei elegante, au părăsit Misterele Parisului, strălucitoarele săli de bal, scena operei, ca să se refugieze la noi sub prund, în Teatrul LUNI de la Green Hours. Blănurile, penele şi strasurile s-au adaptat şi ele zilelor noastre transformate de Lia Manţoc în găuri de ciorapi, lenjerie ieftină şi disparată în susul unor pantofi scâlciaţi. Acordurile înălţate din fosă, solemn orchestrate de clasici, s-au mutat, din splendide săli cu foaiere pline de zgomot de sticle de şampanie destupată, în Jazz Café, orchestra nu mai trebuie să facă multe repetiţii căci s-a redus la un singur instrument lesne de cărat pentru că drama de fapt nici nu mai e o dramă, ci "o comedie muzicală disparată şi itinerantă" cu titlul Alcool...Amar...Amor! Distribuţia, numeroasă altădată, acum cuprinde o singură actriţă, Mihaela Rădescu, iar orchestra, cum spuneam, a fost înlocuită de Dorina Crişan-Rusu care l-a dat la o parte cu cotul (aşa-i la bar) pe Verdi şi a compus singură muzica.

Rezultatul? O forţă egală cu a unui spectacol la care au lucrat zeci de oameni. Poate chiar mai mare; pentru că, în locul elaborării complicate, regizorul şi coregraful Florin Fieroiu lasă loc ...pur şi simplu...emoţiei. Actriţa, care abandonează nobleţea şi distanţa scenei pe care obişnuia să se plimbe curtezana misterioasă, curtezana-divă, scurtcircuitează sensibilitatea spectatorului în timp ce dansează lângă el sau plânge printre mesele din jur. Emoţia se intensifică iar spaţiul neconvenţional, de data aceasta, face ca una din cele mai convenţionale teme, consacrată de când lumea şi pământul, cea a femeii uşoare pe care iubiţii au abandonat-o rând pe rând, să se reumple de forţă de sugestie.

Mihaela Rădescu, delicioasă, atrăgătoare, fascinantă, beată, şi profundă, şi superficială, reuşeşte să elimine desuetul, să împrăştie banalul unui asemenea subiect. O ajută muzica, pe de o parte, care accentuează cu complicitate şi cu o delicateţe neobişnuită stările şi evocarea personajului, dar şi momentele de dans concepute de Florin Fieroiu să gradeze spectacolul, textul spus înainte să se umple de concreteţe iar valurile de emoţie să fie modern sacadate.

Nu numai spaţiul underground face ca drama femeii decăzute să apară deloc vetustă, ci şi umorul cultivat de spectacol în ansamblu. Fie că e vorba de costumele răpciugoase de sub care îi răsar doamnei nurii, fie că accentele de dramă sînt ponderate imediat prin autoironie, fie că autoarea muzicii, simţind că devine desuetă, încearcă imediat să se distanţeze, fie datorită textului selectat şi colat de Mihaela Rădescu din mai mulţi autori, melodramaticul este în permanenţă echilibrat de umor. Toate trucurile însă sînt strecurate subtil: personajul este modern, nu mai e cel din secolul trecut, locul cazuisticii sociale a fost luat de finele sugestii psihanalitice, târfa noastră nu se mai prostituează din cauza sărăciei, ci probabil datorită complexelor de adolescentă. Tipologic ea rămâne acelaşi personaj plin de feminitate, femeia urâtă, dar cu suflet bun, care se lasă păcălită de dragul iubirii, pe care o sumă impresionantă de eşecuri şi de abandonuri nu reuşesc să o descurajeze. În Alcool...Amar...Amor! spaţiul de sub prund este cel care ajută în primul rând la revigorarea unei teme pe care toată suflarea o considera de mult fumată.