Marţi seară, duo-ul Harry Tavitian - Mihai Iordache s-a produs la clubul bucureştean La Scena, într-o sală mică, ai cărei pereţi au fost parcă daţi la o parte, ascultătorii fiind plimbaţi prin lumea lui Ion Barbu, într-un Isarlîc muzical, marcat de revenirea motivului "Barbu Lăutaru".
De fapt, concertul celor doi, o suită de fabuloase improvizaţii pe teme balcano-caucaziene, se intitulează Balcaz, de la Balcani şi Caucaz. După urechea noastră, parcă tonurile ar fi înclinat mai mult spre Balcani. După ce a fost partener cu percuţionistul Corneliu Stroe, Harry Tavitian şi-a găsit în Mihai Iordache un alt partener ideal: acest tînăr slab de zici că acuşi-acuşi cade are o energie comparabilă cu aceea a mai vechiului nostru cunoscut şi admirat Tavitian.
Iordache îi ţine piept, dacă preferaţi această expresie, de fapt improprie muzicii, cu succes, nu e un acompaniator, ci un creator el însuşi, schimbînd instrumentele de suflat cu acelaşi succes cu care o face Tavitian cînd trece de la claviatură la fluiere mici cu sunete pătrunzătoare. Cu suflul lui Iordache, ţevile diverse scot sunete omeneşti uneori, ca şi, de partea cealaltă, instrumentele pe care le mînuieşte Harry Tavitian. Creator al unui gen nou, aşa-numitul etno-jazz, Tavitian se întrece pe sine la fiecare nouă apariţie, uimindu-şi auditoriul cu imaginaţia sa debordantă în seriile savant distribuite de variaţiuni ale temelor pe care şi le alege. Ca să nu mai vorbim despre trecerile de la calmul cel mai agrest la vulcanul dezlănţuirilor paroxistice. E un patetism care convieţuieşte armonios cu ironia citării, pe care nu-l vei auzi în altă parte.
Din păcate, asemenea seri sunt mai rare în Bucureşti decît în Constanţa sau în oraşele unde este invitat duo-ul Tavitian-Iordache. Într-un fel e bine pentru cei doi remarcabili artişti: aşa, prestaţia lor este ţinută minte ca un eveniment. Tot un eveniment va fi, se pare, şi CD-ul la care cei doi artişti lucrează în aceste zile.