Shôhei Imamura este unul din cei mai importanţi cineaşti japonezi postbelici şi un răsfăţat al premiilor de la Cannes, fiind recompensat de două ori cu Palme d'Or pentru filmele sale: Narayama-bushi kô / Balada lui Narayama (1983) şi Unagi / Ţiparul (1997). Născut într-o familie avută de medici, Shôhei beneficiază de şcoli de elită, care nu fac decât să îi alimenteze dispreţul pentru clasele privilegiate: "... gândeam că ei sunt genul de oameni care nu se vor apropia niciodată de adevărurile fundamentale ale vieţii. Cunoscându-i, îmi doream să mă identific cu clasa muncitoare care era mai fidelă naturii sale umane.", se confesează Imamura într-un interviu. Astfel se conturează domeniul de interes al regizorului ca "relaţie dintre partea inferioară a corpului uman şi partea inferioară a structurii sociale, pe care se bazează realitatea cotidiană japoneză" (S. Imamura). Tânărul Shôhei profită de circumstanţele cauzate de înfrângerea Japoniei în război pentru a se dedica cu entuziasm unei existenţe promiscue, implicându-se în contrabanda cu alcool şi ţigări şi împrietenindu-se cu delincvenţi şi prostituate, care îi vor servi mai apoi ca sursă de inspiraţie pentru eroii filmelor sale.
Accesibil publicului vorbitor de limbă engleză de câţiva ani, odată cu relansarea în Blu-ray, Kamigami no fukaki yokubo / Dorinţele profunde ale zeilor (1968) este un film de maturitate, unde Imamura îşi expune obsesiile într-un stil asumat dezordonat, care pentru cineastul japonez înseamnă un omagiu adus însăşi complexităţii vieţii. Probabil subordonat aceleiaşi idei, şi procesul de filmare a fost unul anevoios şi îndelungat (18 luni în loc de cele 6 prevăzute) şi succesul critic şi de public s-a lăsat mult aşteptat, rezultând în falimentul casei de producţie - care se reorientează către filme pornografice - şi în retragerea lui Imamura spre filme documentare de televiziune. Kamigami no fukaki yokubo / Dorinţele profunde ale zeilor poate fi considerat o reinterpretare a mitului creator al insulei Kurage (în realitate Okinawa), o epopee cu eroi nu foarte vrednici, pe alocuri caricaturali. Locuitorii insulei se află într-un moment critic: le lipseşte apa proaspătă, peştele se împuţinează şi el, salariile celor care muncesc pentru fabrica de zahăr din trestie nu au mai fost plătite de mult. Toate acestea sunt puse pe seama zeilor, care nu îi mai ascultă de ceva vreme, mai ales din cauza nelegiuirilor familiei Futori, incestuoasă şi adulteră. Familia Futori este formată dintr-un bunic care în trecut şi-a luat propria fiică de soţie şi au avut şi un copil, o soră (Uma) şi un frate (Nekichi) îndrăgostiţi unul de altul, un nepot (Kametaro) şi o nepoată / fiică retardată (Toriko). Nekichi este cel care trebuie să ridice blestemul familiei, muncind ca un Sisif vreme de mai bine de 20 de ani, încercând să prăvălească într-un lac un bolovan adus de tsunami. Declinul fabricii de zahăr aduce pe insulă un străin (Karyia), un inginer trimis de conducere ca să rezolve problema lipsei apei potabile care afectează producţia. Karyia nu face decât să se împotmolească în iţele credinţelor, ritualurilor şi relaţiilor locuitorilor insulei, complicându-le şi mai mult.
Interesat mai ales de dimensiunea antropologică a subiectelor sale, naraţiunea lui Imamura este mai mult un pretext pentru a face să se ciocnească destinele personajelor sale, primitive, mistice, dar şi sentimentale. Scufundat în totalitate în atmosfera insulei, cineastul filmează cu fervoare animale sălbatice în contrapunct cu personajele umane, se încolăceşte în jurul unui stâlp, urmărind delirul religios al lui Toriko sau se lasă cucerit de frumuseţea paradisiacă a vreunui apus de soare; cu riscul ca ideile sale antitehnologice să fie uneori ostentative şi clişeice (cel mai bun exemplu în acest sens fiind epilogul), pasiunea aceasta poate deveni contagioasă.
Kamigami no fukaki yokubo / Dorinţele profunde ale zeilor
Japonia, 1968
regie: Shôhei Imamura
scenariu: Keiji Hasebe, Shôhei Imamura
imagine: Masao Tochizawa
montaj: Mutsuo Tanji
cu: Rentarô Mikuni, Chôichirô Kawarazaki, Kazuo Kitamura.