Expresia minimală a neorealismului - Umberto D.

Neorealismul a fost prima mişcare cinematografică postbelică de eliberare a artei filmului de sub convenţia studiourilor nord-americane. Pentru scenaristul Cesare Zavattini (care a însemnat pentru neorealism ceea ce Carl Meyer a însemnat pentru Kammerspielfilm) filmul ideal ar trebui să prezinte "90 de minute din viaţa unui om căruia nu i se întâmplă nimic".


Parte din "trilogia socială" a lui Zavattini şi Vittorio De Sica (alături de Miracol la Milano şi Hoţii de biciclete), Umberto D. - cel din urmă mare film neorealist - împinge acest curent până la expresia sa minimală, deromanânţând cinematograful. Rezultatul: un document social al ipocriziei şi cruzimii burgheziei faţă de vârstnici.

Povestea singurătăţii şi disperării unui bătrân pensionar sărman (al cărui nume de familie nici nu mai contează pentru autorităţile care se mulţumesc cu iniţiala: D.) care trăieşte cu un câine, singurul său prieten, este jucată în întregime de neprofesionişti. Peronajul principal (un biet om rătăcit într-o lume tot mai indiferentă, în care relaţiile inter-umane devin imposibil de suportat) anunţă dramele lui Kurosawa (A trăi) şi Bergman (Fragii sălbatici).


Din cauza sărăciei, Umberto D. nu îşi poate plăti întreţinerea şi îl salvează doar tandreţea şi duioşia naturii sale chapliniene. "Totul e amar şi scăldat într-un cenuşiu care contrastează puternic pe alocuri cu luminozitatea zorilor şi a înserărilor" (C. Battisti).

Distribuţia în străinătate a lui Umberto D. a creat probleme pentru că "oferă o falsă imagine negativă asupra societăţii". Filmul lui De Sica avea să contureze perspectivele cinematografului anilor '60 - un cinematograf al interiorităţii şi al comportamentului.

 
 
UMBERTO D
regia: Vittorio De Sica;
scenariul: Cesare Zavattini;
imaginea: G.R. Aldo;
cu: Carlo Battisti, Maria Pia Casilio;
o producţie 1952.