Într-un proiect al Operei Naţionale din Lorraine desfăşurat în ultima parte a anului 2012, Silviu Purcărete a reunit cinci dintre aceste excepţii vocale în distribuţia spectacolului Artaserse. Scrisă la începutul secolului al XVIII-lea de Leonardo Vinci special pentru cinci castrati, dintre care doi în travesti, şi un tenor, opera răspundea cutumei vremurilor ce nu le îngăduia femeilor să apară în scenă. Cei cinci contratenori de-acum sînt VIP-uri ale genului: Philippe Jaroussky, Max Emanuel Cencic, Franco Fagioli, Valer Barna Sabadus şi Yuri Minenko. Plus tenorul Juan Sancho. Cvintetul vocal îşi făcuse deja rodajul în imprimările pentru DVD-ul de la Virgin Classics, exact în aceeaşi formulă, cu aportul instrumental al Concerto Köln. Un regal acustic, care la Nancy a căpătat şi relief scenic prin montarea regizorului român.
Cu o cultură muzicală excepţională, Purcărete e iubitor declarat al barocului, pe care îl evocă în spectacolele sale de teatru cu orice prilej (Faust, Metamorfoze). Trebuie să fi fost tare încîntat de proiectul cu Artaserse. Se pare că ideea i-a aparţinut lui Max Emanuel Cencic, care a mai lucrat cu regizorul nostru, iar realizarea, preluată şi de canalul Mezzo, e de cinci stele. Libretul lui Metastasio e o povestioară din îndepărtata Persie, în care lupta pentru putere se intersectează cu două poveşti de iubire. Situaţii încurcate, quiproquo-uri, declaraţii de amor, trădări, pasiuni, omoruri întreţes o narativitate destul e complicată pentru spectatorul de azi. Silviu Purcărete a ştiut însă cum să reaşeze în spectacol istoria aceasta, făcînd-o inteligibilă şi atrăgătoare. Ce-i drept, în genul operei nu mai poate proceda aşa cum face cînd lucrează teatru. Obligatoriu îşi face propriul scenariu, comprimînd, adaptînd, rescriind părţi ale textului, literar ori dramatic, pe care îl abordează. Opera e un gen care nu permite intervenţia în lucrarea montată, se cîntă d´a capo al fine, în limba originală, pentru că fiecare limbă naţională are o muzicalitate a ei care, prin traducere, ar intra în contradicţie cu partitura. Inventiv cum e, Purcărete a schimbat totuşi ceva, a umblat la registrul dramatic. A virat tonalitatea generală din lucrarea lui Vinci, destul de tenebroasă, imprimîndu-i o notă uşor parodică. Formula castrati i-a permis s-o facă, tratînd acţiunea şi personajele cu ironie fină!
E un obicei al lui Purcărete să-şi înceapă montările cu scena şi o parte a distribuţiei expuse privirii. La Nancy, intrarea publicului se face cu toţi artiştii aflaţi deja în spaţiul de joc. Totul e la vedere, inclusiv culisele, pentru că pe laturile scenei sînt amenajate "cabinele" soliştilor, mesele şi oglinzile cu becuri de-o parte şi de alta, unde starurile se pregătesc pentru reprezentaţie, în jurul lor roind o mulţime de cabinieri, maşinişti, regizori tehnici. În fosă se acordează instrumentele muzicale, intră dirijorul (Diego Fasolis), se cîntă uvertura, în timp ce soliştii fac ultimele retuşuri la machiaj, peruci, ţinute vestimentare şi vin în proscenium. Cu toţii poartă măşti de machiaj, pentru subliniere, iar costumele - scenografia e a unui vechi prieten şi colaborator al lui Purcărete, Helmut Stürmer - sînt demne de o defilare de modă. Colecţia "Artaserse 2012"! Crinoline, pene, satinuri, conduri, podoabe, peruci, sîni falşi refac o lume apusă a cărei strălucire reînvie la rampă. Decorul e un podium cu trepte care se opreşte într-o turnantă de formă dreptunghiulară, destul de mare, devenită punctul central al spectacolului. Un fundal trimite plastic la noţiunea de cetate, alte două paravane mobile reprezintă picturi celebre de Giuseppe Ribera şi Monsu Desiderio. Pereţii umblătorii i-a utilizat Purcărete şi la Craiova, în Măsură pentru măsură, la Bucureşti, în Femeia care şi-a pierdut jartierele, iar acum paravanele astea care se mişcă manipulate de tehnicieni creează momente uşor comice cînd, de pildă, unul dintre solişti, după susţinerea ariei, dispare subit în spatele uneia dintre "pînze". Deriziunea se simte pe tot parcursul, e discretă, finuţă. În prima apariţie, Artasese (Philippe Jaroussky), mare conducător, poartă o cămăşoaie de noapte lungă, albă şi cîntă acute! Fiecare personaj face trimitere prin costum şi atitudine la o vietate din regnul animal, care-l reprezintă temperamental: Artabano (Juan Sancho) are un costum stilizat de bivol, cu coarne şi blană mărindu-i bustul; Megabise (Yuri Minenko) e un corb inclusiv prin postura degetelor de la mîini; Semira (Valer Barna Sabadus - da, e născut în România, dar e stabilit în Germania!) e toată pene albe, cu o coafura-coif de porumbel. Contratenorii au şi talent actoricesc, iar vocile sînt pur şi simplu divine. În Arbace, Franco Fagioli încheie actul I apoteotic, demonstrînd un ambitus aproape ireal, urcînd şi coborînd în game, scoţînd triluri după triluri cu cel firesc aer din lume. Joacă o divă, care trebuie rugată de tehnicieni să continue, mimează ieşirea din scenă, revine, îşi aruncă peruca, apoi jaboul, pentru a se putea dezlănţui. La finalul ariei, în jur se aruncă cu confetti, în ropotele de aplauze ale auditoriului.
Teatralizarea operei prin implicarea unor mari realizatori de teatru - regizori, scenografi - a atenuat desuetudinea acestor creaţii scrise cu secole în urmă, revigorînd un gen conservator, cel mai conservator dintre artele spectacolului. Obiceiul are de-acum vreo jumătate bună de secol, dar încă dă rezultate. Spiritul ludic al lui Silviu Purcărete s-a potrivit perfect în Artaserse cu distribuţia de castrati-contratenori cu care a jonglat teatral, punîndu-le în valoare extraordinarele calităţi. Dantelăriile lor vocale s-au potrivit perfect cu broderiile de imaginaţie ale regizorului. Bravo!