Tartuffe sau privirea în oglindă

După declaraţiile făcute prin ziare de regizorul Laurian Oniga, înainte de premieră, mă aşteptam să văd un Tartuffe în blugi, tras la scara limuzinelor prezentului. Un Hamlet în blugi tocmai am ingurgitat cu sughiţuri mai deunăzi la Naţionalul clujean, în regia lui Roberto Bacci, cu reacţii diverse sau chiar adverse din partea spectatorilor, aşa că nimic nu ne mai surprinde. Dar nu, punerea în actualitate a lui Tartuffe, despre care vorbea autorul spectacolului, e numai noţională, nu efectivă. Regizorul se arăta impresionat / îngrijorat (pentru a-şi motiva alegerea) de mulţimea tartuffilor din societatea noastră de azi care mişună nestingheriţi, "ne stropesc cu agheasmă şi ne creează iluzia unor soluţii miraculoase, a căror victimă devenim cu toţii". Aşadar, aluzia bate spre tagma jefuitorilor de orice fel. Pe scenă, el ne pune în faţă prototipul impostorului, desenat de Molière cu atâta dibăcie şi pitoresc, pentru a vedea în el un reper, poate temporal, dar nicidecum o glisare spre joasa actualizare, căci a analiza tarele prezentului poate fi uneori sinonim cu o privire în oglinda trecutului sau a arhetipurilor universale. Şi Tartuffe al lui Laurian Oniga de pe scena Euphorion-ului clujean chiar asta este: o oglindă purtată jucăuş printre nişte păpuşi graţioase din altă lume.


În loc de blugi jerpeliţi, simandicoase costume din la belle epoque. În loc de păr ciufulit, impecabile peruci sclipitoare. În loc de ţigări actualizante, batistuţe de mătase parfumate. În loc de sugestii butaforice, o masivă masă din lemn sculptat cu scaune adecvate, robuste. Contribuţia Cătălinei Chirilă la crearea atmosferei ansamblului mirobolant prin costume á la Louise XIV se evidenţiază cu limpezime din start. Personajele apar apăsat teatralizate, angrenate într-un joc de păpuşi ca nişte mini-figurine din porţelan ce dansează pe melodia emisă de o cutiuţă muzicală mecanizată. Ca atare, un dezinvolt şi amuzant joc de figurine. Asta până când apare căpcăunul de Tartuffe, bine găsit în persoana masivului Ovidiu Crişan. Căci el acoperă aproape fizic spaţiul strâmt familial (e vorba despre casa habotnicului Orgon şi mai puţin despre perimetrul sălii de la subsol), pune la grea încercare fragilitatea relaţiilor şi tulbură dansul drăgălaş instalând în suflete plăpânde teama şi suspiciunea. "Cabotinul cabotinilor" convinge mai puţin ca prefăcut evlavios, cât în postură de făţarnic scârbos. Sub rasa maro sumbră şi protectoare, vădit contrastantă cu strălucirea din mătăsurile rochiilor vaporoase, se ascunde impostorul, bombastic şi ilar autodemascându-se în final, la fel ca secundul său Loyal / Laurent, interpretat conştiincios de Miron Maxim, un executor judecătoresc avant la lettre.
Adriana Băilescu în Dorine, servitoarea Marianei, taie respiraţia tuturor partenerilor de scenă cu debitul ei verbal şi cu atitudinea de o maximă hotărâre induse personajului pentru a avea tăria să respingă regulile şi convenţiile unor marionete detestabile. Ea este un fel de factotum (până la un punct) conducând cu însufleţire şi aplomb şirul confruntărilor tăioase, reflex al unei concepţii sănătoase despre viaţă şi religie. De aceea Ovidiu Crişan, actor de o expresivitate rafinat vulcanică, apare ocultat de dinamismul actriţei revărsat în doze energizante, de un comic irezistibil. Atât de pregnantă este această impresie încât s-ar părea că acest Tartuffe este al ei, nu al titularului, deşi acestuia i se pregăteşte o intrare în scenă de zile mari pe care o fructifică doar parţial.

Celelalte personaje sunt foarte bine creionate în ciuda perucilor uniformizatoare, cu excepţia lui Orgon, cucerit spiritual şi vestimentar de ardoarea habotniciei. Din caietul regizorului reiese clar această preocupare pentru individualizarea caracteriologică, asumată şi dusă la bun sfârşit de majoritatea interpreţilor. Dan Chiorean îl îmbracă pe naivul şi bigotul Orgon într-un ins de un ridicol înduioşător, tras în fire subtil comice şi agrementat cu ghiduşii din repertoriul personal. Potrivit distribuit, el reuşeşte un rol memorabil. Pe Elmire, soţia lui Orgon, Laurian Oniga a văzut-o "ca un colibri care-şi schimbă direcţia în mod surprinzător". De aceea a distribuit-o pe Romina Merei ca soţie mignonă plină de nuri, uşor maturizată şi înţelepţită, fidelă împotriva aparenţelor. Pe Mariane şi-a dorit-o direct "o şmecheră fragilă şi vulnerabilă", dar Eva Crişan i-a redat mai mult crisparea şi rigiditatea. Bărbaţii (Cléante, Damis, Valère) în mătăsuri, fardaţi strident şi cu peruci, efeminaţi sau numai super-rafinaţi, interpretaţi de Emanuel Petran, Ruslan Bârlea şi Silvius Iorga, şi-au împărţit ponderea de amabilităţi, sfaturi şi nedreptăţiri murmurate din vârful limbii de nişte victime evidente ale agresivităţii intrusului divinizat de Orgon. Urmările acestei viclene agresiuni se văd în final. Tartuffe şi "lealul" lui amic, numit ironic Loyal, împreună cu oamenii lor, îl deposedează de avere pe Orgon. Sunt destule scene reuşite în spectacol, dar aceasta, vizuală, are un efect aparte. Jucăriilor drăgălaşe care ne-au amuzat o oră şi jumătate li se smulg perucile din cap. Personajele sunt dezbrăcate la propriu de hainele lor somptuoase. Înşelatul trebuie să se supună crudului adevăr. Impostorul a învins.


Aşadar, din peruci, batistuţe şi volănaşe, crinoline şi danteluţe, mătăsuri şi puţină pudră se întrupează partea vizibilă a spectacolului, privirea aţintită în oglinda adevărului spre modelul prefigurat de Molière. După 30 de ani (când a mai făcut un Tartuffe la Bucureşti ca student), Laurian Oniga reuşeşte să aprofundeze textul şi să degaje cu dezinvoltură esenţa piesei. Mesajul regizorului coborât din atemporalitatea prototipului e simplu, direct: Atenţie la tagma impostorilor! Cave canem! s-a transformat în Cave impostorem!