În anii '50, când Jean Renoir se întorcea în Franţa după mai bine de un deceniu petrecut în exil la Hollywood, cinematecile franceze deja organizau retrospective cu filmele lui din anii '30, prevestind un sfârşit de carieră pe care regizorul avea să îl răstoarne - însă nu revenind la (neo)realismul specific filmelor care îl consacraseră (La règle du jeu, La grande illusion, La bête humaine) şi care făceau subiectul retrospectivelor, ci abordând o artă pe care o dispreţuise înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, teatrul, dar care îi devine o sursă de inspiraţie şi pentru ecran.
Debutând pe scenă în anul 1954 cu piesa Julius Caesar (după Shakespeare), Renoir nu se limitează în noua cochetărie la cortinele roşii, ci o transferă în laitmotivele unei trilogii alcătuite din filmele La carrosse d'or (1953), French Cancan (1954) şi Elena et les hommes (1956), toate trei plasate în epoci marcate de supremaţia artei spectacolului. Deşi aparent neplanificate într-o trilogie, cele trei filme sunt unite atât de împrumuturi din commedia dell'arte, cât şi de o afirmaţie plasată în subsol şi ilustrată de mişcările de aparat, care şopteşte în mod repetitiv spectatorului că scena e viaţa însăşi (sau viceversa). De altfel, primul film din serie, cu Anna Magnani în rolul principal, debutează cu un cadru care ilustrează metaforic evoluţia dinspre teatru spre cinema - mai întâi, camera se află în poziţia spectatorului în scaunul de la teatru, urmând să se apropie de scenă, să se suprapună cu ea şi de aici să înceapă o largă desfăşurare de decoruri, construind o multidimensionalitate specifică filmului.
French Cancan, unul dintre cele mai vivace filme marca Renoir, e mai subversiv în această direcţie şi mai puţin infuzat de teatru decât de energia cabaretului şi de motive de musical, păstrând însă metafora scenei. Sub forma unei aşa-zise comedii muzicale realizate în pasteluri şi tonuri mai stridente de Technicolor, Parisul sfârşitului de secol al XIX-lea (mai precis, cartierul Montmartre) e înfăţişat odată prin privirea blândă şi directă a lui Jean Renoir, care la rândul său împrumută din viziunea pictorială impresionistă a tatălui său, Auguste, asupra epocii. Dacă ancorele scenografice şi culorile nu sunt destul de convingătoare, ilustratele din genericul de început plasează şi ele acţiunea în timpul lui Toulouse Lautrec, în care, comentează Renoir prin mici tuşe de culoare, damele leşină atunci când vor să schimbe o situaţie, iar fetele nemăritate din clasa de jos sunt tranzacţionate de mamele impresarilor artistici. Povestea - mai mult o joacă între situaţii şi personaje, aşa cum îi este specific lui Renoir - e inspirată din realitate şi prezintă geneza celebrului cabaret Le Moulin Rouge, motivată de contextul socio-cultural care impunea apariţia unei noi forme de spectacol, de divertissement.
Danglard (Jean Gabin, într-o variantă de seducător puţin domolită), directorul unui cabaret numit L'ecran chinoise, realizează că spectacolul languros dat de iubita lui, focoasa Lola (Maria Félix), pe această scenă e din ce în ce mai prăfuit şi mai tărăgănat, aşa că întrevede ocazia de a relansa şi de a perfecţiona curajosul dans can-can, integrându-l într-un spectacol numit, bineînţeles, French Cancan. Din acest motiv, Danglard o recrutează pe Nini (Françoise Arnoul), cu care dansează întâmplător la o serată şi care are talent nativ. Între cei doi se naşte o idilă care, prin geloziile provocate de ambele părţi, ameninţă reuşita spectacolului. În acest sens, intriga e asemănătoare celei specifice musicalurilor, în care de la început e anunţată pregătirea unui spectacol răsunător, iar împlinirea personajelor şi suspansul atârnă de depăşirea obstacolelor în vederea atingerii acestui ţel. Doar că aici, în contrast cu alte filme de gen, drama e înlocuită de autodetaşare, idilele sunt multe şi efemere mai pentru toată lumea, iar energia conflictelor dintre personaje e valorificată în favoarea spectacolului, astfel încât obstacolele devin prilej de glumă. Însuşi Danglard se răsteşte într-o secvenţă la Lola, spunându-i că tocmai meschinăria ei din viaţa de zi cu zi îi asigură un rol în fiecare spectacol al lui. Şi tirada lui Danglard de la final, când Nini refuză să mai joace, are menirea de a banaliza trăirea individuală, atunci când în joc e o miză mult mai mare - satisfacerea setei publicului.
Se poate observa uşor că Renoir, în comedia lui muzicală, preia clişee ale genului pentru a le sparge în bucăţi sau pentru a le trata cu lejeritate - într-adevăr, Danglard are o idilă cu noua lui favorită, Nini, dar implicarea lui emoţională nu se apropie nici pe departe de pasiunea obsesivă pe care o nutreşte Lermontov (Anton Walbrook) pentru balerina Victoria (Moira Shearer) în The Red Shoes (1948, r: Michael Powell, Emeric Pressburger). Pentru Danglard, seducţia e utilă atât timp cât poate scoate la suprafaţă talentul din spălătoresele neiniţiate, iar pretenţia lui Nini la fidelitate e puerilă în comparaţie cu trăirea superioară generată de spectacol. Din nou, Renoir retează mitul integrării, atât de specific genului musical, care presupune ca the lead actress să reuşească şi pe scenă, şi în viaţa amoroasă [1]. Mai degrabă, actriţele solidarizează în mod tragicomic, deoarece niciuneia nu îi este garantată poziţia de protagonistă (nici pe scenă, nici în viaţa lui Danglard) prea mult timp.
Prin naraţiune, dar mai ales prin reprezentare vizuală, French Cancan-ul lui Renoir pare să evolueze de la câteva portrete individuale, presărate ici-colo şi lipsite de profunzime, la formarea unui muşuroi uman care mişună neostoit la picioarele măreţului Le Moulin Rouge, aşteptând să dea buzna în el. În timp ce nu este foarte fin în ce priveşte comentariul social, folosindu-se, ca în celelalte două filme din trilogie, de personaje-pion care să intervină periodic şi să reamintească nostalgic şi obositor de acea belle èpoque imprecisă de dinaintea lor, Renoir e foarte precis în gradaţia cu care măreşte muşuroiul, până când din acesta nu se mai înţelege, în secvenţele finale, decât o mişcare browniană de suflete extaziate: pălării şi fuste identice, într-un pastel generalizat.
Aşa cum remarca André Bazin în cartea eponimă dedicată lui Jean Renoir [2], regizorul nu îşi construieşte filmele pe dezvoltări dramatice riguroase, ci în jurul fiinţelor, al faptelor sau al obiectelor. Aici, e evidentă evoluţia de la fiinţe la un monument, la care acestea din urmă se închină. Iar acest caz e cu atât mai interesant cu cât Le Moulin Rouge e arătat foarte puţin, schiţat departe în decorul de studio, dar foarte prezent şi influent în conştiinţa oamenilor, la fel ca războiul, şi el nearătat, din La grande illusion. Însă cea mai importantă evoluţie realizată de Renoir în French Cancan, care rămâne doar intuită până la final, e reeditarea cinematografică a capodoperei lui Auguste Renoir, Bal du Moulin de la Galette, în care pastelul generalizat arată întocmai ca în film. Tot Bazin, folosindu-se şi de o observaţie a lui Jacques Rivette, este cel care conchide că filmul fiului Jean e echivalentul temporalizat al operei tatălui, realizat cu succes nu pentru că porneşte de la o pictură sau de la forma ei exactă, ci pentru că de la elemente separate ajunge la reconstruirea ei [3].
În retrospectivă, când avem deja două variante americane al căror subiect este Le Moulin Rouge, regizate de John Huston, respectiv de Baz Luhrmann, care privesc fie puţin alienat-strident, fie în manieră pop simbolul cultural, putem afirma că French Cancan-ul lui Renoir este cea mai franţuzească dramatizare în jurul acestui subiect şi, prin moştenirea impresionistă transmisă din tată în fiu, cea mai fidelă reprezentare a spiritului acelor vremuri. Deşi nelipsit de probleme de construcţie dramatică şi de casting, probabil că French Cancan-ul lui Renoir nu va putea fi depăşit vreodată şi va putea fi re-revăzut ca un delir pictural căruia i s-a adăugat o dimensiune temporală.
[1] - Feuer, Jane, The Self-Reflexive Musical and the Myth of Entertainment, Film Theory and Criticism, p. 486-497; Oxford University Press, 1992
[2], [3] - Bazin, André, Jean Renoir, p. 84 resp. p.135; W.H.ALLEN, London & New York, A division of Howard & Wyndham Ltd., 1974
French Cancan
Franţa, 1954
regie, scenariu: Jean Renoir
imagine: Michel Kelber
montaj: Borys Lewin
muzică: Georges Van Parys
cu: Jean Gabin, Françoise Arnoul, María Félix, Anna Amendola.