Tinereţe fără bătrâneţe şi merele de aur

Proiectele ambiţioase îşi aleg ca ţintă finală tot ceva ambiţios, care să le justifice implicarea şi ambiţia cu care s-a pornit iniţial, să îi motiveze pe toţi cei implicaţi, să îi facă să participe cu toate forţele la realizarea proiectului, să convingă publicul de viabilitatea lui, să atragă atenţia presei şi să îi facă în final pe toţi să simtă satisfacţia lucrului împlinit şi bine făcut. Cam aşa stă treaba în general, doar că uneori se poate întâmpla ca toate aceste ambiţii şi toată această dăruire, chiar dacă vizibile, aproape palpabile, să nu fie de ajuns pentru ca produsul final să stea în picioare.

Teatrul Ariel Underground, care, aşa cum s-a putut vedea până acum, ne-a obişnuit cu nişte proiecte de certă valoare şi în acelaşi timp de mare impact la public, venind de fiecare dată cu propuneri inedite şi cu spectacole pe măsura propunerilor, iese acum la rampă cu o nouă premieră, cu un titlu incitant: Tinereţe fără bătrâneţe şi merele de aur, un scenariu scris şi regizat de Tudor Chirilă. Dacă decontextualizăm şi nu facem legătura cu celelalte spectacole pomenite mai sus, aşadar dacă pornim de la zero, ne aşezăm în faţa afişelor (spectacolul beneficiază pentru promovare de două tipuri de afişe) şi le analizăm puţin pentru a încerca să ne dăm seama la ce fel de spectacol o să intrăm, vom fi, fără doar şi poate incitaţi de ceea ce vedem: unul dintre afişe ne aduce aminte de ilustraţiile din cărţile cu poveşti pe care le citeam în copilărie, prezentându-ne un Făt Frumos ameninţat de Zmeul cel rău, pe când celălalt ni-l arată pe acelaşi presupus Făt Frumos privind de departe la Ileana lui, el cu un cufăr de lemn, ea în costum de deţinut în lagăr, amândoi păziţi de imaginea disproporţionat de mare a unei statui a tovarăşului Lenin. Juxtapuse, cele două afişe ne dau primul indiciu: basmele (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi Prâslea cel voinic şi merele de aur) sunt scoase din atemporalitatea lor şi aduse foarte aproape de noi, în realitatea (aproape) imediată, mai precis înainte de căderea cortinei de fier. În momentul începerii spectacolului vedem că am anticipat corect: începe jocul de-a realitatea şi de-a povestea. Avem o năstruşnică naratoare, omniprezentă şi omniscientă, care deapănă firul poveştii (o poveste proprie, urzită din deconstrucţia basmelor ştiute de noi, desfacerea lor în bucăţi şi repotrivirea lor, aşa cum faci cu un puzzle). Naratoarea noastră (deosebit de dinamica Elena Purea, plină de aplomb şi aflată într-o cuceritoare dispoziţie de joc şi joacă) este şi o regizoare a întregii nebunii pe care o dirijează, oprind-o şi repornind-o după plac cu pocnituri din degete, intervenind atunci când personajele sale o iau razna, se abat de la calea trasată de ea, punându-le la respect, acţionând, pe scurt, ca o mică dictatoare în scenă (dictatura autorului, dictatura regizorului, dictatura ca atare...). Ea apare în scenă şi ne aruncă provocarea la începutul spectacolului, anume aruncă o minge în mijlocul scenei, simbol al declanşării jocului, minge care declanşează urnirea din loc a personajelor. De aici încolo ţine de scriitură şi de hazard.

Îl vedem pe prinţişor ezitând să se nască, moştenitor al unei împărăţii de carton, cu tată beţiv şi mamă copleşită de treburile casnice, îl vedem crescând într-o lună cât alţii într-un an (din care cauză hainele îi rămân veşnic mici, ducându-şi astfel părinţii la disperare), îl vedem pizmuit de fraţii lui (care schimbă mereu priviri suspecte când mezinul este lăudat la şcoală sau când salvează merele de aur de zmeul cel rău, respectiv portocalele de sub pomul de Crăciun), îl vedem pornind prin lume să îşi caute idealul, alături de mârţoaga căreia i-a dat să mănânce jăratic, va rătăci apoi prin lumea largă (va fi de fapt un globe trotter, ajungând din Asia până în State, trecând prin bătrâna Europă, traversând Rusia cu tot cu comunismul ei) şi va ajunge la idealul căutat, tinereţea fără bătrâneţe, un tărâm occidental mult râvnit, un bar numit El Dorado, plin de femei frumoase, alături de care alege să trăiască în relaxare şi libertinaj (asta după ce a avut confruntări cu zmeul cel rău şi a câştigat-o şi apoi pierdut-o pe Ileana lui), până când ajunge în Valea Plângerii şi îl loveşte dorul de casă şi de părinţi. Mirajul occidentului (merele de aur) şi viaţa fără griji (tinereţea fără bătrâneţe) se destramă şi Prâslea se reîntoarce în zona interzisă de unde a plecat şi din care nu mai găseşte decât praful şi pulberea, care în final se aleg şi de el. Reîntâlnirea în moarte cu părinţii plecaţi "pe ceea lume" se înfăptuieşte sub forma unei nunţi pe tărâmul de dincolo, nuntă vegheată de lugubrul schelet care planează deasupra tuturor. Acesta este şi momentul în care naratoarea / regizoarea / dictatoarea vrea să preia din nou comanda prin reintrarea în posesie a mingii, care minge însă este aruncată în partea opusă de personajele răzvrătite, care au un gest final, colectiv de revoltă împotriva forţei dictatoriale, povestea încercând să scape de sub dominaţia povestitorului.

Privind întreg spectacolul în ansamblul său sau luat scenă cu scenă, se pot vedea (la începutul spectacolului) şi întrezări (de la jumătate încolo) intenţiile scenaristului regizor, care, din păcate, nu se materializează în nici un fel. Impresia generală este că se încearcă să se facă prea mult prea repede şi astfel rezultă o mare aglomerare de intenţii, de multe ori zgomotos anunţate, care se dezumflă una după alta, sucombă înainte să îşi ia zborul.

Ştim acum cu toţii că basmele se citesc de cel puţin două ori în viaţă: o dată când eşti copil, perioadă în care imaginaţia prinde aripi, se nasc lumile posibile, reprezentările sunt clare, fantasmele născute din lectură sunt exact ceea ce sunt prin ele însele, o zână este o zână, un zmeu e un zmeu, un împărat este un împărat. La a doua lectură, după ce am devenit adulţi şi am făcut cunoştinţă cu imaginarul colectiv, cu resursele sale şi cu moştenirea sa, adânc impregnată în fiinţa noastră, imaginile din basme devin simboluri, devin reprezentări a altceva, în funcţie de basm, relaţia dintre feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene îşi pierde din inocenţă, întunericul codrilor relevă secrete întunecate ale imaginarului propriu şi colectiv, lupta dintre bine şi rău capătă cu totul alte dimensiuni şi alte înţelesuri, totul se întâmplă acum într-un plan superior, metafizic, în care putem să descoperim secrete ale propriei existenţe, codificate de către înţelepciunea populară şi care se lasă descoperite în complexitatea lor încetul cu încetul, pas cu pas. De aceea spunem că basmele sunt mereu actuale, că ne reprezintă şi că sunt nepieritoare. Şi tot de aceea, o adaptare a lor la lumea noastră, la realitatea noastră, la imediata noastră apropiere, în care noi înşine să devenim personaje de basm, nu poate fi decât incitantă. Dar o asemenea încercare este şi mult mai grea decât ar putea să pară la o primă vedere. Codurile şi cifrurile basmelor nu permit orice fel de abordare, ne solicită gândirea şi ne provoacă la subtilitate, esenţializare, atenţie. Or, acestea sunt tocmai însuşirile care îi lipsesc acestui spectacol. Trivializarea excesivă a mai tuturor momentelor din spectacol, ancorarea prea abruptă în realitate, lipsa de profunzime şi, din păcate, umorul mult prea facil, mult prea de suprafaţă, fac ca această elaborată construcţie să se clatine chiar din temelii.

Tot aşa, ajungem astfel şi la cealaltă problemă: prea elaborata construcţie a întregului, în care iţele ajung la un moment dat să se încurce mult prea tare, în care se apucă pe prea multe căi deodată fără a ajunge la o finalitate, duce la lungimi nepermise ale unor scene şi, implicit la o prea mare lungime a spectacolului. Pe scurt, spectacolului îi lipseşte chiar esenţa, nucleul în jurul căruia să graviteze multitudinea de intenţii, de idei, nucleul care să le potenţeze pe acestea şi să le facă să îşi atingă scopul. Este adevărat că este un spectacol care poate să îţi ia ochii: interpretări actoriceşti remarcabile, muzică originală interpretată live, desfăşurare a acţiunii pe mai multe planuri (unele, din nefericire, imposibil de văzut din sală). Dar ceea ce în prima jumătate de oră părea a fi dinamism, după un timp devine redundanţă şi impresie de repetare, de lungire la nesfârşit. Ceea ce este cu adevărat frustrant aici este faptul că se poate întrevedea, se poate anticipa ceea ce acest spectacol ar fi putut să fie şi, din păcate, nu este: un spectacol legat, subtil şi care se foloseşte din plin de inventivitatea care i-a stat la bază. În acest context, înfierarea comunismului, a societăţii de consum, prezentarea sarcastică a relaţiilor internaţionale, coborârea de pe piedestal a mitului familiei care poate trece unită prin orice greutăţi, ironizarea (destul de subţirică) a teatrului absurd, precum şi introducerea hodoronc-tronc a unui fragment suprasexualizat din "Scufiţa Roşie" a cărei finalitate rămâne cam în ceaţă, apar ca un melting pot în care ingredientele nu vor nici să se topească, nici să se omogenizeze, dar nu au nici o identitate destul de bine conturată pentru a alege cealaltă alternativă, anume crearea unui întreg din bucăţi individuale suficient de bine şlefuite pentru ca, prin îmbinare, să dea un tablou armonios şi complet.

În altă ordine de idei, acest spectacol a fost creat în parteneriat cu TVR1, intenţia fiind să se realizeze un film care să fie transmis la televizor sub formă de divertisment. Păcatul cel mare este că produsul final seamănă deja mult prea tare cu o emisiune de divertisment de un gust oarecum îndoielnic şi prea puţin cu un spectacol de teatru care, pe lângă desfătarea pentru intelect pe care ar fi trebuit să o ofere să fie în stare şi să distreze. Se pare însă că această ştiinţă de a te putea adresa atât acelora care caută divertismentul cu miez, cât şi acelora care caută doar purul divertisment şi care, ratând miezul sau pur şi simplu nefiind interesaţi de el, să savureze doar "poantele" este mult mai greu de însuşit decât poate ar părea. Din păcate, aşa cum spectacolul se prezintă în acest moment, el este mult prea puţin ofertant pentru prima categorie de public şi mult prea lung pentru a doua.



Fişa tehnică:

Teatrul Ariel Underground Târgu Mureş
Tinereţe fără bătrâneţe şi merele de aur
Scenariul şi regia: Tudor Chirilă
Interpreţi: Valentin Lozincă Mandric, Elena Purea, Ioana Costea, Alexandrina Moldovan, Cornel Iordache, Mariana Iordache, Cristina Ungureanu, Iuliu Pop Andrieş, Georgeta Potcoavă, Andi Brânduş, Rudolf Moca
Muzica originală: Zeno Apostolache
Interpretată live de: Formaţia Zakuska
Spectacol realizat în parteneriat cu TVR 1.