Hormonii au înnebunit la Cluj - Frumoasa din pădurea adormită

Când spectacolul de operă s-a simţit ameninţat de căderea în desuetudine, i-au venit în ajutor regizorii de teatru care au suflat un aer proaspăt peste prăfuite montări şi decoruri. Cazul reputatului coregraf belgian Marc Bogaerts, venit în această primăvară la Teatrul Naţional din Cluj să monteze un basm clasic, îmi trezeşte bănuiala că şi reprezentaţia teatrală traversează o criză din moment ce e nevoie de o intervenţie "din afară" pentru a o revigora.

La această ipotetică previziune trimite, cred, pe oricine, participarea la un asemenea angajament artistic precum cel inspirat din basmul Frumoasa din pădurea adormită, demers de o cutezanţă frapantă, aparte, găzduit de Teatrul Naţional din Cluj. Acum, chestiunea cu participiul din titlu rămâne destul de confuză. Nu se ştie dacă "pădurea" (convenţiilor teatrale?) a dormit o sută de ani sau frumoasa prinţesă trezită de un sărut magic (titlul e destul de ambiguu în această privinţă), dar fapt e că subtilul coregraf Marc Bogaerts, în postură de regizor, a trezit la viaţă energiile creatoare uimitoare ale colectivului într-un mod exemplar. Cu toată aparenţa unui limbaj compozit folosit în exclusivitate, adică inedit, cu accente avangardistice chiar, aici au mai avut loc astfel de experimente şi cel mai la îndemână exemplu, accentuat vizual, care îmi vine acum în minte este Nunta lui Măniuţiu. Iată de ce Marc Bogaerts a găsit la Cluj un climat propice pentru materializarea viziunilor sale. Pe deplin mulţumit de felul în care acest colectiv a răspuns solicitărilor, reputatul coregraf a afirmat: "Voi aveţi aici un mare potenţial artistic, mai mare decât credeţi".

Conceput ca un basm pentru tinerii de peste 16 ani, spectacolul se axează pe dezvăluirea/ învăluirea misterului sexualităţii într-un joc extrem de bine articulat, care porneşte de la parodierea duios-ostentativă a tramei şi se extinde exploziv în dans modern, muzică, mişcare, pantomimă, chiar acrobaţii spectaculoase, limbaj non-verbal în toată regula. Într-un cuvânt, curat miraj scenic, coane Fănică! Pentru că ceea ce îmbină şi combină regizorul e cu adevărat fascinant. El construieşte frenetic, inspirat şi sugestiv scene de o rară expresivitate, mult gustate de public. Pune linearitatea story-ului în oglinzile multiplicatoare ale sensibilizării de tip foarte actual. Astfel că povestea Regelui şi Reginei (dezbrăcaţi de fastul decorativ ca în Henry Moore, sculptorul, sau Eugen Ionescu, dramaturgul) e povestea oricărui cuplu care doreşte un copil. Tevatura implicării în cotidian, în socialul comun şi tern, primeşte accente când comice, când ironice, când groteşti, niciodată banale însă. De pildă, când Regina e prinsă în chinurile facerii, Regele tocmai îşi pregăteşte discursul. Lupta dintre sexe (personajele Femei şi personajele Bărbaţi, multe la număr) se încheie cu înmormântarea de către aceştia din urmă a idealului de a naşte un băiat. Fata ajunsă adolescentă este instruită în tainele amorului în limbajul introdus în vorbirea curentă de utilizarea calculatorului. Ea nu se mai înţeapă în fus (ce arhaism îngrozitor în comparaţie cu tehnica de calcul!), ci "adoarme" în urma unui accident de automobil spre a se trezi sărutată, pentru că din turnul unde găseşte în basm pe bătrâna care toarce ea scoate un vehicul bizar, simbol al maşinismului care ne-a înrobit pe toţi, pe adolescenţi în special. Nu lipseşte limbajul medical aplicat explicării ciclului menstrual. Detaliată astfel, asamblarea limbajelor poate părea forţată, cu aspect de puzzle sau colaj, dar pe scenă impresia secvenţială dispare în spatele vitalităţii de substanţă a spectacolului, a jocului închegat, unitar.

Simpla numire a lui Ovidiu Crişan în rolul Regelui echivalează cu un punct bine ţintit. Regizorul obţine de la actor exact profilul dorit, demitizant, tratat în tuşă inocent-ironică, al unui suveran lipsit de ţinuta impozantă, dar cuceritor prin jocul dezinhibat, care induce uneori sentimentul că ne aflăm la o repetiţie oarecare. Deci ni se dezvăluie, parcimonios, câte ceva din culise. Ramona Dumitrean în Regina procreatoare urcă în ierarhia rolurilor importante cu siguranţa actorilor devotaţi scenei. După alte acrobaţii răspândite prin spectacole mai vechi, săriturile Broscoiului Ruslan Bârlea nu mai surprind, dar încântă pe toată lumea, inclusiv pe frumoasa Prinţesă mignonă Romina Merei, deşteptată din somnul vrăjii la vraja iubirii. Carabossa, stăpâna sorţii, primeşte în interpretarea excelentei Miriam Cuibus coloratura misterioasă a unor Parce străvechi, dar parcă ea trebuia să depene de pe torcătoarele supranumerale la un moment dat firele destinului. Deh, mai sunt şi rupturi (de fire, de idei), completate în imaginaţia spectatorului. Salvatoare apare, în acest context al extremei flexibilităţi narative tratate parodic, contragerea Povestitorului la un simplu pretext de exhibare pantomimică, moment minunat exploatat de contorsionistul Rareş Stoica de la Teatrul de Păpuşi "Puck". Dar greul spectacolului este dus de trupa de dans modern care umple scena cu o spumegoasă distribuţie a mişcării.

Feeria oferită cu atâta dezinvoltură şi bun gust de Marc Bogaerts vorbeşte de la sine despre realele posibilităţi de îmbunătăţire a limbajului scenic, cu un aport din ce în ce mai bogat primit dinspre vizual, în care "pot exista elemente de dans clasic, circ sau gimnastică, imagini video" etc. Mergând pe mâna strălucitului coregraf de talie europeană ai tot mai acut senzaţia că textul devine treptat o bagatelă sau o atelă care susţine braţul şi osul noii şăgalnicii într-ale expresivităţii, de mare forţă latentă şi cu impact clar asupra publicului (în special tânăr). Studiul aplicat în Frumoasa din pădurea adormită năvalnicilor stări ale adolescenţei legate de sexualitate dă impresia că, în această întârziată primăvară, hormonii au înnebunit la Cluj şi-au irupt pe scenă ca să danseze hora vieţii. Numai la Cluj?