Inclus în proiectul Dans la Odeon, Hail Love este proba de maturitate a unei artiste care nu se teme de mişcarea pură, fără a cădea, însă, în estetizări inutile sau redundante. Un astfel de spectacol îşi găseşte firesc locul între celelalte trei (Dar cu pianistul cine dansează? de Tünde Baczó, Nostalgia de Daniela Hasiade şi No.1 High Park Address, de Vlad Merariu, care a mai colaborat cu Teatrul Odeon în spectacolul Requiem. Nu ştii nimic despre mine), selectate de coregraful şi dansatorul Răzvan Mazilu în cadrul acestui demers revigorant şi necesar pentru dansul contemporan tânăr.
Identitatea spectacolului este elaborată în jurul tematicii războiului şi a confruntării imediate cu moartea. Nazismul, lagărul, ameninţarea sistematizată a libertăţii corpului nu sunt teme noi în dans; proaspătă este, însă, emoţia provenită din întâlnirea dintre sensul social-istoric al spectacolului şi cel profund intim. Intersecţia acestor două planuri aşază corpul în centrul unei interogaţii esenţiale: În ce măsură poate rămâne corpul integrat în ansamblul unei structuri identitare atunci când altcineva îi pretinde supunerea şi luarea în posesie? Cât de mult intervine dragostea în definirea fizicităţii ameninţate?
Galea Bobeicu apare în Hail Love în dubla ipostază de coregrafă şi dansatoare, fiind la fel de convingătoare în ambele. Tânăra îndrăgostită din lagăr întruchipată de ea este un amestec bine dozat de forţă şi sensibilitate în toate momentele spectacolului. Exprimându-se prin mişcări clar articulate şi riguros construite, nu se teme să se lase însă prinsă de un flux al vulnerabilităţii care adaugă un strat poetic prezenţei sale scenice. Fie că se contorsionează pentru a-şi folosi corpul torturat ca imagine a mutillării interioare, fie că invocă ritualic dragostea prin duetele cu partenerul evreu sau că îşi configurează o breşă a tăcerilor şi inerţiilor, Galea Bobeicu se transpune continuu într-un joc al compunerilor şi descompunerilor.
În raport cu cele două personaje masculine, interpretate de Bogdan Iacob (evreul) şi Ştefan Lupu (nazistul), tânăra nu este niciodată ambiguă sau indecisă, aşa cum ar putea părea într-una dintre cele mai puternice secvenţe din Hail Love, ci îşi trăieşte prin intermediul întregii sale corporalităţi contactul cu polarităţile unificatoare ale existenţei. Atrasă totodată de iubirea pură şi sănătoasă a personajului lui Bogdan Iacob, dar explorând şi voluptatea întunecată a nazistului, ea reuşeşte să trăiască experienţa plenară a iubirii în plină derulare a unui război aducător de moarte.
Dacă Galea Bobeicu îşi structurează o gamă mai largă şi mai intensă de emoţii şi expresii coregrafice, Bogdan Iacob dă viaţă unui personaj mai echilibrat, mai uşor de integrat în categoria specifică a îndrăgostitului care, însufleţit de sentimentele sale, va face orice pentru a-şi apăra dragostea. Blând şi în egală măsură plin de patos atunci când trebuie să lupte, tânărul evreu se situează în zona unei contrabalansări a fragilităţii fetei, precum şi a pulsiunilor violente exhibate cu imens talent şi convingere de Ştefan Lupu. Plastic şi expresiv la toate nivelurile, Bogdan Iacob explorează fără teamă toate nuanţele unei partituri aparent monocromatice, creându-şi un personaj care atrage empatia fără a deveni plictisitor sau previzibil.
Lui Ştefan Lupu îi revine, însă, misiunea cea mai dificilă în arhitectura spectacolului Hail Love: ca nazist, personajul său are toate datele pentru a atrage atenţia fără ca interpretul să mai depună prea mult efort, însă actorul-dansator îşi duce întreaga schemă a personajului către intensităţi greu de prevăzut. Astfel, barbarul lipsit de suflet devine mult mai mult decât un nazist tipic; înflăcărat de dragoste, el încearcă să rămână mereu neîmblânzit şi într-o perpetuă poziţie ofensivă, ca la începutul spectacolului, când se arată rece şi înfricoşător în clasicul trench negru din piele al persecutorilor nazişti.
Dar forţa care îi declanşează energiile distructive este totodată şi sursa energiilor sale erotice, scânteie din care se naşte cel mai dramatic conflict în Hail Love, conflictul nazistului cu el însuşi. Lucid, el îşi conştientizează imposibilitatea împăcării cu sine, proces împiedicat nu doar de resorturile sale interioare, ci şi de refuzul iubirii. Departe de a fi un individ monstruos, lipsit de sensibilitate, personajul lui Ştefan Lupu este purtătorul unei interogaţii crude şi ireconciliabile: De ce unei fiinţe violente căreia i se refuză dragostea i se pretinde însă umanitate? Privită din perspectiva nazistului, tocmai dragostea dintre evreu şi tânără poate fi înţeleasă ca o formă de cinism căci, după ce îi refuză dragostea, tânăra îşi defilează sentimentele faţă de celălalt cu pasiune şi exaltare. Dispus să îşi rupă barierele ontologice pentru a trăi iubirea purificatoare, nazistului i se refuză vindecarea, astfel că el va merge inevitabil în continuare pe acelaşi traseu al cruzimii şi morţii.
Pentru slujitorul regimului opresiv dispus să îşi schimbe însă paradigma distructivă, dragostea se desfăşoară ca o mare aventură existenţială, una extremă chiar, trăită cu forţă şi cu o violenţă organică. Visceral şi compulsiv, nazistul prezintă o formă de expunere chiar mai sinceră decât a celorlalte două personaje; fragilizat şi vulnerabil, el rămâne şi fără dragoste, dar şi fără autoritatea sa neştirbită înainte de intervenţia declanşatoare de haos a dragostei. Agresivitatea poetică, violenţa care fisurează certitudinile mediocre şi corporalitatea întotdeauna puternic articulată transformă personajul lui Ştefan Lupu dintr-un criminal tipic într-un fel de Doctor Faustus nefericit şi inexorabil damnat.
Pe de altă parte, dragostea dintre tânără şi evreu îşi atinge punctul culminant tocmai atunci când este stimulată de ameninţările şi cataclismele exterioare; cu cât mai bulversant pericolul, cu atât mai consolidată devine experienţa erotică. Celebrarea iubirii pure, neviciate de contradicţii şi alte zone dark, capătă o formă coregrafică purtând împrumuturi din dansul popular cu ajutorul celorlalte personaje din Hail Love: Tudor Răzvan Morar, Vasile Marius Revnic, Lorand Erano Petruşka, Marian Olteanu şi Vlad Bunescu sunt martorii exaltaţi ai iubirii împlinite dintre cei doi, dansând febril în ritmurile unei reuniuni ritualice.
Dacă muzica are poate în spectacol o prezenţă mai intensă decât era necesar, riscând să devină pe alocuri un pretext nenecesar pentru mişcare, o apreciere deosebită o merită scenografia (Andrada Chiriac) care, prin utilizarea plastică şi întotdeauna justificată a luminilor şi umbrelor, creează continuu un context adecvat atât mişcării, cât şi firului narativ. O apologie a mişcării, Hail Love face demonstraţia unui limbaj coregrafic coerent cu sine, care nu îşi uită nicio clipă registrul.
Exaltantă sau nimicitoare, dusă până la capăt sau doar vag pregustată, iubirea marchează implacabil corpurile pe care le traversează, conducându-le fie spre moarte, fie spre viaţă. Iar corpului refuzat de iubire, aşa cum ne transmite personajul lui Ştefan Lupu, nu îi mai rămâne decât salutul glorios al Morţii.