El ne oferă o poveste de prietenie, un road movie atipic şi abulic, film existenţialist, o poveste cu gangsteri, o comedie, film despre familie, toate aceste genuri amestecate într-un singur film, din ce în ce mai emoţionant, pe măsură ce se apropie de final.
Plin de replici amuzante, ciudăţele, rostite calm, cu scene lirice, dar şi o urmărire pe cinste, cu umor şi neprevăzut şi, desigur, deloc în cele din urmă, cu trei actori mari, trei seniori care-şi parodiază uşor roluri mai vechi, trei mari actori care-şi asumă vârsta, ca şi personajele. Un trio formidabil, nostalgic, puternic, Al Pacino cu chipul ridat şi părul cărunt, cu câteva ieşiri tipice şi agitaţia lui, Christopher Walken, calm, senin, cu privirea fixă şi Alan Arkin aici într-un rol savuros. Îţi face plăcere să-i urmăreşti în fiecare cadru.
Fără multe explicaţii, cu o dezvăluire a ceea ce trebuie să se întâmple încă de la început, povestea te poartă dintr-o scenă în alta, iar tu, ca spectator, priveşti totul fermecat, cu sufletul la gură. Ca în 25th Hour, este vorba practic de o zi şi o noapte din viaţa celor trei. Val şi Doc străbat oraşul, pe stradă, la cafenea, la bar, la bordel, la hotel şi, după ce-şi recuperează de la azil prietenul de-o viaţă, iar de la capăt, pe stradă, la bordel, la cafenea. Şi fiecare cadru are frumuseţea lui, poezia lui mică şi tristă, flacăra, replica strălucitoare.
Montaj bun, tăieturi dese, cadre fără muzică ca în filmele independente sau cele pe care curge o coloană sonoră care-ţi intră în suflet şi, din această acumulare de scene mici, tensiunea se adună, pe măsură ce timpul trece în defavoarea lor. Şi regizorul reuşeşte scene de mare tandreţe între doi prieteni vechi, în vârstă, foşti delicvenţi şi mari pistolari. O nostalgie aburită pluteşte blând peste film. Este a poveştii şi a actorilor aceştia iubiţi care au îmbătrânit atât. Jocul de-a viaţa şi de-a moartea e mereu interesant de urmărit.
Este o foame tăcută după timpul trecut, pierdut, irosit. O foame fără cuvinte, printre rânduri, printre scene, peste priviri. 28 de ani s-au scurs în zadar şi acum, în noaptea asta conturile trebuie, sunt forţate să fie reglate. "Eşti singurul meu prieten. Mă holbam la tablourile tale şi simţeam că răsare soarele" - genul de mărturisiri între bărbaţi, între gangsteri care nu prea apar în film, din pudoare, din jenă. Aici, nu mai contează. Trebuie spuse. Şi momentele de sinceritate, aşa, normale, neforţate, calm, sunt poate chestiile cele mai frumoase de aici. "Tu eşti? Tu o faci?", o discuţie la fel de banală, mai ales că se şi continuă cu citirea meniului. Şi scena e electrică, aşa statică, de calibrul celei din Heat cu Pacino şi De Niro, când doi prieteni vechi stau la masă faţă în faţă, făcând parte din tabere diferite, unul poliţist, celălalt mafiot. Regizorul ştie să ofere aici prim-planuri cu chipurile lor trăite. "Mai sunt 9 ore" şi aştepţi să vezi ce se mai poate petrece în plus. După discuţia aceasta atipică, la fel de atipică plimbare pe jos, vorbind despre opţiuni. Scene de un umor nebun se intercalează cu cele de acţiune pură. Şi e frumos de privit. Într-un fel, filmul are mult din fatalitatea peliculelor vechi noir, din anii '40. E ca un Tarantino cu inimă, geriatric. Violenţa nu mai e inutilă, surdina există, ca şi părerea de rău. Experienţa îşi spune cuvântul şi vârsta se face - comic deseori - simţită. Dragostea există cu adevărat.
Sunt mici, câteva subploturi, neaşteptate şi nu foarte dezvoltate, dar care dau foarte bine în poveste, care aduc o fărâmă de uman în agenda unor personaje perdante.
Ce fac nişte prieteni? E timp să te distrezi, să râzi, să ajuţi, să mori. Scena probării costumelor - o mică bijuterie, de antologie. Perfect scrisă, perfect montată. "Am zis fără lacrimi!" Însă tu, spectator, nu poţi să respecţi asta. Iar finalul, cu un stop-cadru aproape ca la Butch Cassidy and Sundance Kid, puternic, încheie un film reuşit. De văzut, de colecţie.