Dacă în original femeia-momeală era din Hong Kong şi apoi defila tot filmul în ţinute asiatice înţepenite, iar obiectul ce trebuia furat era sculptura de preţ cu bustul împărătesei Issu, care, mare coincidenţă, semăna şi cu defuncta soţie a celui mai bogat om, proprietarul obiectului de artă, dar şi cu dansatoarea Nicole, în filmul de faţă s-a păstrat povestea doar în mare şi numele personajelor. Shahbandar este adus la zi, tot bogat, dar magnat media, lord englez, foarte nepăsător la reacţiile celor din jur (ca să nu spunem grobian), femeia e o americană dintr-o bucată, cu accent puternic texan, cu pălărie de cowgirl şi lasou, iar miza filmului este acum un tablou al lui Monet, Căpiţe de fân în amurg.
Îmi plac, recunosc, toate filmele cu hold-up-uri ingenioase - Inside Man, Heist, The Thomas Crowe Affair vechi şi nou, After the Sunset, Entrapment, Topkapi, The Italian Job nou şi vechi. Scenariile trebuie să fie mereu foarte bune, suspansul să existe în doze mari, dar să se împletească cu umorul, cu replici amuzante şi miezoase, cu scene sexy, senzuale, cu rezolvări in extremis originale, iar finalul să fie de fiecare dată un twist isteţ, care să binedispună. La original se termina ca în How to Steal a Million. Avem şi acum din plin din acesta.
Filmul de faţă are scenariul scris de fraţii Coen, aşa că are ce să ofere. Pare uşor dezumflat şi cu ceva găuri pe ici şi colo, însă ce îi iese cel mai bine este deliciosul aer al unor comedii tipice, clasice, din deceniul 6. Încă de la genericul animat de început, în maniera amuzantă a Panterei Roz, cu personajele filmului care-ţi devoalează ce are să li se întâmple pe parcursul acţiunii, plus muzica tot de atunci şi câteva rezolvări care citează aproape scene din What's Up, Doc? sau The Party, filmul place.
Distribuţia neaşteptată - Colin Firth în scene ilare de umor fizic cum nu l-am mai văzut, în genul celor cu Peter Sellers, Cameron Diaz glorioasă apariţie fizică (ea sărind coarda!), amuzantă şi plăcută în rol, nostimă cu accentul ei sudist, Alan Rickman iar în rol negativ, oferindu-şi acreala şi nuditatea personajului cu perversă plăcere - este foarte bună. De altfel, filmul stă în întregime pe umerii şi carisma lor, ca şi a lui Tom Courtenay, actor din fericire de cursă lungă, aici un fel de M pentru un Bond mai mic, mai împiedicat, dar mai şiret, cu sacoul lui cadrilat, ochelarii şi şapca - o plăcere să-l urmăreşti. Un film-cadou pentru aceşti actori.
Realizat după o scurtă povestire, era normal să fie gonflat cu multe gaguri şi trucuri pentru un lungmetraj standard. Filmat cu multe cadre medii, de aproape, ecranul şi povestea se umple cu chipurile îndrăgiţilor actori, iar mimica lor te face să râzi. Practic filmul curge de la sine, te fură, urmăreşti amuzat povestea aceasta mică de răzbunare. Finalul nu contează, căci este previzibil, importante sunt toate rezolvările de până acolo. Şi, veţi vedea, sunt câteva clişee, dar şi scene originale, umor englezesc şi din cel american mai grosier, umor de limbaj şi la fel de bun cel fizic, cadre de interior şi exterior deopotrivă plăcute. Vocea din off condensează ce va urma şi, comic, încă de la început, este să urmăreşti cum şi cât se îndepărtează realitatea de ceea ce visează protagonistul să se întâmple.
Cu câteva repetiţii binevenite, necesare prin acumulare pentru efectul comic, cu exagerările tipice genului, plus o scenă lungă la hotel Savoy foarte reuşită, care poate funcţiona ea singură ca un scurtmetraj, ritm lent şi picioarele frumoase ale lui Colin Firth, filmul nu este cea mai bună comedie pe care ai văzut-o vreaodată, dar e una de ţinut minte. Găselniţele vizuale şi şarmul incontestabil al actorilor - mai mult sau mai puţin pe contre-emploi - funcţionează chiar şi aşa, la o povestioară ca aceasta despre "urma scapă turma". Comediile sunt rare. Zic, nu ocoliţi.