La vârsta de 22 de ani, după o colaborare destul de îndelungată (1958 - 1963) cu Cahiers du Cinema, desfăşurată în paralel cu perioada de studenţie de la Sorbona unde urmează cursuri în filozofie, Barbet Schroeder îşi începe cariera mai mult decât prolifică de producător, când în 1962 înfiinţează, alături de Eric Rohmer, una dintre cele mai prestigioase companii independente de producţie şi distribuţie franceze. Les films du Losange avea să le permită lui Schroeder şi Rohmer, dar şi altor cineaşti ai Noului Val Francez (Jacques Rivette, Marguerite Duras, Jean-Claude Brisseau etc.) să-şi realizeze filmele într-un cadru de absolută libertate creativă. În prezent, Le Losange continuă să încurajeze demersurile artistice, de cele mai multe ori temerare, ale autorilor europeni, printre care Michael Haneke, Otar Iosseliani şi Leos Carax.
More (1969), cu care Schroeder îşi face debutul în regia de lungmetraj, apare într-un context internaţional post-Summer of Love - termen care face referinţă la vara anului 1967, când un număr de tineri, neîntrecut până în momentul respectiv (de aproximativ 100.000), s-au strâns în cartierul Haight-Ashbury din San Francisco, dând naştere unui fenomen de răzvrătire politică şi culturală, aşa numita "Revoluţie Hippie". Aceşti flower children se simţeau alienaţi de societatea clasei mijlocii, pe care o percepeau ca fiind dominată de materialism şi represiune, şi şi-au dezvoltat propriul stil de viaţă, îmbrăţişând valorile hedoniste într-o existenţă de tip comunitar şi lăsându-se seduşi de diverse experimente care implicau un melanj de substanţe psihedelice, muzică rock şi practica amorului liber. Filmul surprinde ultimele bătăi de aripi ale visului hippie.
Stefan (Klaus Grünberg), un tânăr german proaspăt absolvent al facultăţii de matematică, face autostopul până la Paris, unde se asociază cu Charlie (Michel Chanderli), un escroc mărunt care trăieşte din diverse pungăşii. Charlie îl duce pe Stefan la o petrecere, unde acesta o întâlneşte pentru prima dată pe Estelle (Mimsy Farmer), o frumoasă americancă boemă, care aparent duce o existenţă senină şi lipsită de griji. În ciuda avertismentului primit de la prietenul lui, care îi atrage atenţia să stea departe de ea, Stefan se îndrăgosteşte instantaneu. A doua zi o vizitează, iar Estelle îi face cunoştinţă cu ineditele (pentru el) plăceri ale consumului de marijuana, ca în cele din urmă să-şi petreacă noaptea împreună făcând dragoste. Când Stefan află că tânăra urmează să-şi petreacă restul verii pe ţărmurile însorite ale Ibizei (la vremea aceea una dintre destinaţiile favorite ale comunităţilor hippie), se decide să o urmeze, iar odată ajuns acolo îi dă de urmă la vila unui misterios emigrant german, pe numele lui Ernesto Wolf, despre care află că este posesorul unui hotel şi a câtorva baruri locale, dar că, mai mult decât atât, ar fi şi un fost nazist. Gelos pe Wolf, Stefan o convinge pe Estelle - care de altfel evită să clarifice relaţia pe care o are cu acest personaj enigmatic - să se mute împreună într-o căsuţă aflată în cealaltă parte a insulei, unde îşi încep împreună traiul idilic, răsfăţându-se cu mult sex, multe droguri şi mult, mult soare. Treptat însă, cei doi cad pradă dependenţei de heroină (cu care Estelle mai avusese de-a face în trecut) şi, după ce în urma unor conflicte din ce în ce mai violente dintre ei, fata îl părăseşte pe insula rămasă acum aproape pustie, Stefan, disperat, ia o supradoză fatală.
Acompaniat pe întreg parcursul lui de o coloană sonoră eclectică psihedelico-experimentală special compusă de (The) Pink Floyd într-o componenţă post Syd Barret (formaţia, ulterior, scoţând pe piaţă şi un album intitulat Soundtrack from the film More), filmul devine instantaneu un punct de referinţă pentru generaţia flower-power. Datorită atât colaborării cu Pink Floyd, cât şi participării lui Mimsy Farmer (care avea să se remarce ca o figură iconică în cinemaul italian al anilor '70 aparţinând genului horror, în filme ca Four Flies on Grey Velvet din 1971 al lui Dario Argento, sau The Perfume of the Lady in Black, din 1974 al lui Francesco Barilli), More capătă statut de film cult, în ciuda faptului că se prezintă, totuşi, ca un debut stângaci pe alocuri, mai ales în interpretarea rigidă a protagonistului (Klaus Grünberg în rolul principal masculin) şi în dialogurile uşor forţate, uneori ridicole şi lipsite de firesc; în plus, vocea naratorului (Stefan) intervine dispersat, explicitând cu lirism, ce-i drept, trăirile şi gândurile personajului (voice-over-ul ne anunţă de la bun început că toată istoria care se va desfăşura în faţa privirilor noastre n-o să aibă un final prea fericit: "I wanted to live. I wanted to burn all the bridges, all the formulas and if I got burnt that was OK too.").
Cu toate acestea, filmul rămâne, aproape în mod curios, o reconstituire reuşită a unei epoci aflate sub semnul contraculturii hippie şi a consumului de droguri în general. Mai mult decât atât, Schroeder - şi aici poate se simte cel mai pregnant influenţa colaborării lui cu cineaştii Nouvelle Vague-ului - reuşeşte să se menţină imparţial, îndepărtându-se de latura dramatică a şirului de evenimente la care sunt supuse personajele şi nu pretinde, spre deosebire de numeroase alte filme ale vremii respective care se lansează în extravagante tentative suprarealiste de a descrie fidel senzaţiile oferite de drogurile psihedelice (vezi Head, 1968, r: Bob Rafelson) că ar avea vreun insight spre adevărata incursiune în incoerenta lume a haşişului, a LSD-ului, sau a heroinei. Deşi se păstrează într-un tempo alert, cu secvenţe care surprind stările de euforie necontrolată, acestea sunt privite din exterior, cu o viziune detaşată, dar necritică - nu încearcă să ne avertizeze în ceea ce priveşte consecinţele devastatoare ale excesului de narcotice, la fel cum nici nu elogiază epoca de aur a sex, drugs and rock'n roll-ului. Cum însuşi Schroeder susţine despre film, "it's less a story of its time, more a timeless tragedy". De altfel, la baza filmului stă o povestire din biografia proprie a regizorului, în care acesta speculează în legătură cu posibilul lui parcurs în cazul în care ar fi dat curs pasiunii reale pe care o simţise pentru o tânără pariziancă dependentă de heroină. Iar în casa din calcar de pe insula Ibiza, decorată din belşug cu tot felul de pături afgane şi brizbrizuri viu colorate, unde se petrec aproape jumătate din secvenţele filmate, a locuit chiar Schroeder în perioada anilor '50.
Conform regizorului, More este o reiterare modernă a mitului lui Icar şi Dedal, în care soarele e reprezentat de personajul Estelle, o apariţie warholiană sumar îmbrăcată, inaccesibilă (îi mărturiseşte lui Stefan în repetate rânduri "Sometimes I love you, sometimes I don't") şi efervescentă, o femme fatale în versiune hippie, atotconsumatoare. Soarele devine o prezenţă permanentă, un personaj în sine, iar camera lui Nestor Almendros (director de imagine veteran al Nouvelle Vague-ului şi răsfăţat al peisajului arthouse) îl priveşte direct, cu dezinvoltură şi fluiditate în mişcări, astfel că splendorile naturale mediteraneene devin un cadru paradisiac, în care cele două personaje îşi trăiesc propria versiune de rai pe pământ, care în timp ce le oferă promisiunea unei continue reînnoiri şi eliberări, îi conduce, în final, spre ruină.
Germania de Vest - Franţa - Luxemburg, 1969
Regie: Barbet Schroeder
Scenariu: Barbet Schroeder, Paul Gegauff
Imagine: Nestor Almendros
Montaj: Denise de Casabianca, Rita Roland
Muzică: Pink Floyd
Sunet: Jack Julian, Robert Pouret
Distribuţie: Mimsy Farmer, Klaus Grünberg, Heinz Engelmann, Michel Chanderli.