"The creator of Laura does it again!", anunţă trailer-ul pentru Fallen Angel - un film noir regizat de Otto Preminger în 1945 - şi, în contextul lansării filmului, e o tehnică de promovare bună. Poate că de la un film de cineclub nu v-aţi aştepta să fie reiterarea unui succes de casă din anii precedenţi, dar studioul de film care l-a produs nu avea ambiţia să creeze un clasic. Cât despre ambiţiile lui Otto Preminger, ei bine, aici e mai mult de discutat.
Fallen Angel a apărut când noir-ul era deja un gen comercial (inaugurat, conform istoriei mainstream de film, de The Maltese Falcon al lui John Huston) care avea avantaje clare. Acţiunea noir-urilor avea, de obicei, ca decor mediul urban contemporan, deci costurile de producţie erau mai mici ca în cazul filmelor istorice, de exemplu; chiar mai mult, pentru că imaginea lor trebuia să sugereze o atmosferă tenebroasă şi claustrofobă, puteau fi filmate în interioare întunecate şi mobilate sărăcăcios (umbrele de pe platou puteau ascunde colţurile pustii). După unele surse, Laura, primul film din cariera lui Preminger de care autorul e mândru şi, de altfel, un reper incontestabil în istoria genului, a fost plănuit ca un film de serie B - o producţie mai ieftină şi de importanţă secundară, care urma să fie proiectat în sălile de cinema împreună cu un film mai scump. Cu toate astea, sunt mai multe motive pentru care merită ţinut minte Laura (ca multe alte filme de serie B) decât premierele răsfăţate de studiouri din aceeaşi perioadă - atunci, la fel ca acum, investiţiile mai mari însemnau mai puţină libertate artistică.
Aşadar, Otto Preminger (unanim recunoscut drept autor de criticii de la Cahiers du Cinéma) avea ceva mai multă libertate, în limita convenţiilor contemporane, să prelucreze nişte elemente generice după bunul plac, iar Laura deja anunţă un regizor plin de resurse. (Prefer să folosesc în această prezentare Laura în loc de Fallen Angel pentru a demonstra cum operează Preminger ca să evit să vă dezvălui răsturnările de situaţie din filmul pe care îl vom proiecta la cineclub). Laura începe odată cu investigaţia unui poliţist, McPherson (Dana Andrews), care caută vinovatul pentru uciderea personajului eponim (Gene Tierney în rolul unei femei de carieră cu calităţi personale deosebite, pe care şi-o dispută doi bărbaţi: un jurnalist excentric care i-a fost mentor şi un playboy care are nevoie de sprijinul ei financiar). În loc să avanseze investigaţia prin descoperirea unor noi dovezi care ne indică vinovatul, ce se dezvăluie e mai degrabă rolul fiecărui suspect în viaţa ei; iar poliţistul, un tip dintr-o bucată ajuns între oameni de societate perfizi, abandonează treptat procedura şi devine tot mai absorbit de fermecătoarea şi inocenta Laura. Naraţiunea încetineşte până când se descompune într-un fel de torpoare onirică, iar imaginea pregnantă devine cea a portretului Laurei tronând deasupra şemineului din apartamentul ei, portret pe care McPherson îl admiră în timp ce zace dărâmat într-un fotoliu, izolat de ceilalţi; coloana sonoră a filmului e creată special să accentueze onirismul. E deja evident în acest punct al filmului că regia lui Preminger e mai importantă decât intriga poliţistă (prin mijloace pe care le voi explicita mai jos), însă continuitatea narativă mai suferă o zdruncinătură puternică: Laura se întoarce; cadavrul ei era, de fapt, al unei alte femei. Imaginea ei strălucitoare se disipează - în realitate e mult mai simplă. Se disipează şi iluzia că scopul anchetei e răscumpărarea răului care i-a fost făcut Laurei: imediat ce apare, din victimă, se transformă în suspectă de crimă.
Fallen Angel are în comun cu Laura instabilitatea intrigii şi a relaţiilor dintre protagonişti; într-un sens, e chiar mai reuşit, o dovadă certă că Preminger îşi rafinează stilul. Orăşelul de pe lângă San Francisco în care e plasată acţiunea e mai spaţios decât decorul cvasi-teatral din Laura şi îi permite camerei o mai mare fluiditate în mişcări. Ca în filmele de mai târziu ale lui Preminger, şi în Fallen Angel, personajele sunt urmărite echidistant, pe când, în Laura, jurnalistul era demonizat, iar playboy-ul era ţinut cu prudenţă la marginea intrigii, să nu strice echilibrul narativ. În Fallen Angel, fiecare personaj evoluează surprinzător: aventurierul (Dana Andrews, din nou) are şansa de a-şi judeca retrospectiv acţiunile şi de a lua decizia corectă pentru că e ghidat de circumstanţe; femeia fatală (Linda Darnell) e neaşteptat de convenţională în aspiraţii şi neprevăzut de benefică prin rolul pe care îl joacă; fata cuminte e, de la un punct încolo, îndărătnică şi complet iraţională.
Criticul Chris Fujiwara încearcă să delimiteze precis mărcile stilistice ale regizorului, pornind de la o afirmaţie făcută de Jacques Rivette într-un articol în care îl elogia. După Rivette, mizanscena e "crearea unui complex precis de decoruri şi personaje, o reţea de relaţii, o arhitectură de conexiuni, un complex animat care pare suspendat în spaţiu." Fujiwara explică mai departe: "Preminger reprezintă vârful acelui tip de cinema pe care îl defineşte aici Rivette (care poate fi numit «clasic»): unul în care corpurile, mişcările, spaţiile, gesturile şi dialogul sunt restrânse în interiorul unei unităţi care fluctuează constant, a cărei înţelegere transcendentală e totodată funcţia operei şi o promisiune alunecoasă postulată de mediu. Crucială în această concepţie a cinemaului e puterea camerei de a lega personajele de loc. [C]adre cu exteriorul clădirilor, cu oameni intrând în camere, etc., nu sunt numai un «plan general», preludii al căror conţinut e echivalent cu funcţia; de fapt, aceste cadre sunt centrale unui scop principal al filmelor - găsirea unui corespondent vizual pentru libertatea oamenilor de a-şi determina propriile destine." Observaţiile lui Fujiwara se aplică şi pentru Fallen Angel: în ciuda titlului, e foarte bine fixat pe pământ.
Fallen Angel
SUA, 1945
regie: Otto Preminger
scenariu: Harry Kleiner
imagine: Joseph LaShelle
muzică: David Raksin
montaj: Harry Raynolds
cu: Alice Faye, Dana Andrews, Linda Darnell.