Pentru o protagonistă a unui film realizat de Eric Rohmer, Louise (Pascale Ogier), eroina din Les nuits de la pleine lune / Nopţile cu lună plină (1984), pare destul de nesigură pe propriile opinii şi pe justificările acţiunilor sale. Are o idee fixă - de regulă personajele rohmeriene au mai multe -, dorindu-şi să se mute din apartamentul iubitului ei Remi (Tchéky Keryo) în propriul apartament, situat mult mai central în Paris, pe care e pe cale să îl recupereze de la un chiriaş. În ciuda opoziţiei bărbatului, îşi urmează dorinţa, redecorează apartamentul şi îşi petrece treptat, treptat mai mult timp acolo, decât alături de el.
Precum toate filmele seriei de Comédies et proverbes (1981 - 1987), Les nuits de la pleine lune are la bază un proverb. De această dată, însă, e vorba despre o sintagmă inventată de cineastul francez: "Cine are două femei îşi pierde sufletul, cine are două locuinţe îşi pierde uzul raţiunii". De obicei - şi Les nuits de la pleine lune nu constituie o excepţie -, structurile narative ale filmelor lui Rohmer sunt simple ilustrări ale zicalelor inserate pe genericul de debut. Ceea ce le conferă întotdeauna complexitate este modul în care sunt construite personajele, aflate în permanenţă în dialog şi exprimându-şi opiniile despre diverse probleme ce nu au legătură directă cu tezele filmelor. Creaturile rohmeriene sunt oameni plini de idei clare despre orice subiect de conversaţie propus de ceilalţi şi, mai ales, sunt permanent dispuse să le împărtăşească celorlalţi. Pretind că sunt raţionale, însă de fiecare dată sunt puse la încercare de apariţia unor stimuli destabilizatori, pe care fac efortul de a-i integra în propriile sisteme de gândire. Nu sucombă pur şi simplu în faţa emoţiilor provocate de alte personaje (întotdeauna de sex opus), ci - atunci când nu se îndepărtează pur şi simplu de sursele dilemelor - ajung să se convingă că acceptarea intimităţii acestora nu le poate leza şi modifica opiniile. Cu alte cuvinte, personajele lui Rohmer sunt inflexibile şi nu au capacitatea de a se adapta la alteritate, iar procesul prin care încearcă să transforme în principii inalterabile diferenţele fundamentale dintre ele şi ceilalţi capătă adeseori valenţe comice.
Dorinţa lui Louise, din Les nuits de la pleine lune, de a avea un loc propriu în care să stea din când în când singură, e ridicată la nivelul unei întregi dileme filosofice în cadrul unei discuţii cu Remi, care nu înţelege de ce ar putea simţi ea nevoia de a sta departe de el. Mult mai puţin consecventă şi persuasivă decât alte personaje ale lui Rohmer (de altfel, în repetate rânduri i se spune că e o apariţie himerică), aceasta nu reuşeşte să exprime un sistem clar de gândire, care să o baricadeze în faţa întrebărilor iubitului. Din acest motiv, pare mai degrabă capricioasă, fapt exploatat de celelalte personaje, care au impresia că e uşor de convins să se conformeze planurilor lor.
Un prim element comic (aproape un gag) e inserat de Rohmer atunci când Louise îşi petrece prima noapte departe de Remi. Aflată în sfârşit singură în propriul apartament - şi realizându-şi astfel visul -, începe să dea telefoane pentru a-şi programa o ieşire în oraş. Nu găseşte pe nimeni disponibil pentru acea seară, aşa că îşi petrece noaptea citind. Ulterior, discutând cu prietenul ei cel mai bun - Octave (Patrice Luchini) -, conferă trăsături aproape mistice serii respective pe care o petrecuse în solitudine, ceea ce intră în contradicţie cu impulsul iniţial, de a se refugia în compania altor oameni. Acesta este doar un exemplu al ironiei subtile aplicate de Rohmer eroilor săi, care reuşesc să se convingă de justeţea morală şi de integritatea fiecărei acţiuni întreprinse de ei, chiar dacă la un moment dat s-au aflat la un pas de a acţiona într-un mod aflat la polul opus faţă de cel căruia reuşesc acum să îi găsească fel şi fel de virtuţi; şi, nu de puţine ori, doar şansa e cea care le determină cursul acţiunilor, deşi ei se încăpăţânează să se considere stăpâni ai propriilor destine.
Les nuits de la pleine lune conţine şi o secvenţă care explicitează trăsătura enunţată anterior. Plecând de la amantul ei - pe care îl întâlneşte în repetate rânduri la petreceri şi cu care acceptă să-şi petreacă o noapte, fără a se gândi că aceasta ar putea periclita relaţia cu Remi -, Louise se opreşte într-o cafenea pariziană. Un bărbat aflat la o masă apropiată intră în vorbă cu ea şi îi împărtăşeşte o superstiţie căreia nu reuşise niciodată să i se împotrivească cu ajutorul raţiunii: aceea că nopţile cu luni pline provoacă insomnii. În consecinţă, luase cu mult timp înainte hotărârea să-şi petreacă aceste nopţi prin cafenele şi să se forţeze astfel să nu încerce să doarmă - oricum nu ar reuşi. După ce îşi expune discursul, află de la Louise că nu îşi explicase astfel insomnia din acea noapte şi obţine de la ea o recunoaştere a posibilităţii ca acest fenomen astral să-i fi afectat, într-adevăr, somnul. La fel cum acest bărbat nu este conştient (sau nu acceptă) că decizia lui de a nu dormi în nopţile cu luni pline constituie în sine o formă de opoziţie de natură raţională la un factor exterior imposibil de controlat de oameni - reproşându-le, altfel, parizienilor că au ajuns atât de aroganţi încât se cred imuni la fenomenele naturale -, nici Louise nu va fi afectată de revelaţia din această noapte - ca într-un banc sec, dar plin de numeroase complicaţii contradictorii.
Les nuits de la pleine lune / Nopţile cu lună plină
Franţa, 1984
regie, scenariu: Eric Rohmer
imagine: Renato Berta / montaj: Cecile Decugis / muzică: Elli et Jacno / costume: Pascale Ogier
cu: Pascale Ogier, Tcheky Karyo, Fabrice Luchini.