Anti-puritanismul lui Pasolini

Pier Paolo Pasolini a debutat şi a sfârşit cu un imens scandal. Accattone (1961) este un "oratoriu funebru" pentru neorealism (actori neprofesionişti, empatie faţă de lumea declasaţilor, a "paraziţilor", a subproletariatului). Salò o le centoventi giornate di Sodoma (1975) scandalizează prin exesul de pasiune, de "merde" şi de sânge.

Problematica articolelor din Scrieri corsare (volumul ce reuneşte controversatele sale editoriale, apărute în Corriere della Serra între 1973-1975, a apărut în traducere românească la Editura Polirom, în 2006) este - datorită expansiunii UE şi globalizării - mai actuală ca niciodată. Modificarea de valori (noua cultură de masă de tip hedonist şi noul raport instituit de tehnologie între producţie şi consum), renegarea modelelor culturale reale (în favoarea interesului exacerbat pentru modă), centralizarea operată de societatea de consum, instalarea unui "hedonism neolaic" (prin revoluţionarea infrastructurii, a sistemului de informaţii - televiziunea având o importanţă capitală) ce s-a înstrăinat orbeşte de ştiinţele umane, nevrozele tinerilor (tot mai numeroşi precoce sexual în noul context permisiv), dispariţia licuricilor (ca urmare a poluării aerului şi apei), în fine, perpetuarea "omului recent", sunt câteva din temele care l-au preocupat pe Pasolini: "Omul mediu din vremea lui Leopardi încă mai putea interioriza puritatea ideală conţinută în natură sau în umanitate; omul mediu de astăzi poate interioriza un Fiat Seicento, un frigider ori un week-end la Ostia"; "... fascismul nu a fost, practic, în stare nici măcar să rănească sufletul poporului italian: noul fascism, prin intermediul noilor mijloace de comunicare şi de informare (în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâşiat, l-a violat, l-a urâţit pentru totdeauna..."; "... vechiul fascism îţi permitea să faci distincţii, chiar şi prin degenerarea retorică, în timp ce noul fascism - care este cu totul altceva - nu mai face nicio deosebire: el nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic. Scopul său este reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii"; "... noua putere consumistă şi permisivă şi-a dus la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit şi, desigur, a mărfii ca fetiş. Nimic nu se mai opune la toate acestea. Noua putere nu mai are nici un interes, sau nici o nevoie, să mascheze prin religii, Idealuri şi altele asemenea ceea ce a demascat Marx".   În anii maturităţii sale, Pasolini a vorbit deschis despre ceea ce unii numesc "natură blestemată": "Vreau să ucid adolescentul hipersensibil şi bolnăvicios care încearcă să-mi mânjească viaţa de bărbat. (...) M-am născut ca să fiu calm, echilibrat, firesc; homosexualitatea mea a fost ceva din afară, străin fiinţei mele, nu avea nimic în comun cu mine. Întotdeauna am considerat-o ca pe un intrus, ca pe un duşman, nu am simţit-o nicicând că face parte din mine" (Enzo Siciliano, Pasolini. A Biography). Răzvrătit împotriva dogmelor şi normelor, propagandist al materialismului şi profet al misticismului, cineastul poet avea să fie fascinat de "iraţional" şi  divin: "Sunt un ateu - spunea el - care trăieşte cu nostalgia unei credinţe". În Evanghelia după Matei (1964) caută "sensul unui ceva pe care eu, ca marxist, nu pot să-l explic, şi pe care marxismul nu-l poate explica". Expresivitatea creaţiei lui Pasolini, "ruptă de realitate", este susţinută de "o căutare disperată a unui adevăr emoţional presimbolic, pe care omul modern nu-l mai poate sesiza" (Geoffrey Nowell-Smith). 

Scandalizat de ipocrizia culturii burgheze (politice şi religioase), Pasolini avea să-şi boteze demonii interiori cu nume politice. Furia sa anti-puritană (anunţată de filme ca Teorema, Cocina, Povestiri din Canterbury, Decameronul, Floarea celor 1001 de nopţi)  s-a cantonat într-o apăsătoare obsesie sexuală care - în Salò o le centoventi giornate di Sodoma, ulimul său opus - ia forma unui împătrit "delirium tremens al erotismului" (Ecaterina Oproiu - "Zbor deasupra disperării" în Cinema nr. 2, 1976): scatofag, sodomic, sadic şi masochist. Deşi îşi propune să denunţe "noul fascism" (infinit mai periculos, mai inuman, decât "vechiul fascism"), Salò (care a stârnit un imens scandal la premieră şi multă vreme după aceea) "exală o mentalitate fascizantă - nu atât prin ororile prezentate, cât prin voluptatea cu care sunt arătate": "A acuza de pornografie acest film în care artistul aruncă omul cu voluptate în cele mai cumplite orori... a-l acuza de obscenitate înseamnă a te purta ca un medic care se îngrijorează că bolnavul de cancer generalizat mai are pe deasupra şi acnee" (Ecaterina Oproiu).

Odată cu apariţia literaturii memorialistice a unui Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Constantin Noica, vedem însă că - înainte de a se consolida - fascismul incriminat de Pasolini în Salò a luat lecţii de la totalitarismul sovietic, că "Hitler a fost un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni" (Alexander Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag).