Unii oameni - probabil aceiaşi care s-au plîns anul trecut de Panic room al lui David Fincher - vă vor spune că Heist e un film convenţional. Într-un fel, au dreptate: aşa cum David Fincher a pus-o pe Jodie Foster să se descurce în genul de situaţie (casă lugubră, tîlhari insistenţi) cu care eroinele lui D.W. Griffith se întîlneau cam de două ori pe săptămînă pe vremea filmului mut, David Mamet îi pune pe Gene Hackman, Danny DeVito, Delroy Lindo şi ceilalţi să respecte protocolul atîtor alte filme cu jafuri: mai întîi dau o lovitură, apoi îşi dau ţepe unii altora pînă nu mai pot. Astea sînt regulile. Pe de altă parte, dacă spui că rezultatul este convenţional e ca şi cum ai spune că musical-urile sînt previzibile - te prinzi de la început că oamenii ăia vor începe să cînte. Nu e vorba de o lipsă de originalitate; e mai curînd o chestiune de etichetă. Nu te duci la un asfel de film în căutare de lucruri nemaivăzute. Cauţi alură, fineţuri, stil. Şi dacă-l cunoşti pe dramaturgul, scenaristul şi regizorul David Mamet, te duci cu încredere.
Ca vechi admirator al dialogurilor lui Mamet, cunoscîndu-i dragostea de tautologie, predilecţia pentru definiţiile circulare (lumea sa e alcătuită din cercuri vicioase, ricoşeuri ucigătoare, şerpi care uneori îşi muşcă propria coadă), am fost puţin surprins că nici un personaj din Heist nu spune, în nici un moment: "Prietenia e doar...prietenie", sau: "Lucrurile astea sînt... lucruri", sau măcar: "We’re fucking fucked!" În schimb, cineva care va muri întreabă sarcastic: "Nu vrei să-mi asculţi ultimele cuvinte?", iar călăul răspunde: "Tocmai le-am ascultat." Glontele e ca un semn de punctuaţie, la capătul unei replici încuietoare. Înainte de a se despărţi, poate pentru totdeauna, doi hoţi profesionişti mai beau o cafea împreună şi discută puţin despre un vechi prieten şi partener, pe care l-au pierdut recent: "Îmi pare rău de el. Mă făcea să rîd. Ce poţi să ceri mai mult de la un om?" "Nimic." Pentru fanii filmului noir, viaţa merită trăită pentru astfel de momente - cînd, în focul bătăliei, eroul rămîne de gheaţă, cînd nu se mai bate nimeni şi din blocul de gheaţă se desprinde o picătură, una singură şi apoi nimic. Sau: "O zi frumoasă pentru rasă." "Care rasă?" "Rasa umană: copii care cresc şi aşa mai departe". Această cugetare senină aparţine unui tip care tocmai a băgat-o pe mînecă, iar tipii cărora le-o împărtăşeşte sînt cei care puţin mai tîrziu îl vor ucide.
Pentru Mamet, chestiunile astea de etichetă sînt mult mai importante decît jaful în sine. Jaful respectiv e îndeajuns de ingenios, implicînd oprirea unui avion pe pista de decolare (avionul transportă aur elveţian), trei-patru schimbări de uniformă, intimidarea unei biete funcţionare care bea în timpul serviciului, disimularea unei arme într-o cafea şi încercarea de a spune ceva la fel de deştept şi de nepoliticos, faţă de ceasurile-cuc ale elveţienilor, ca răutatea nemuritoare spusă de Orson Welles în Al treilea om. Abia se termină jaful şi se porneşte aversa de trădări - fenomenul meteorologic cel mai des întîlnit în lumea lui Mamet. Dacă te prinde aşa ceva înainte de a fi ajuns la adăpost, nu ai decît o şansă: să te numeşti Gene Hackman. După cum se mişcă, Hackman dă toate semnele că nu va îmbătrîni niciodată şi e atît de relaxat în rolul hoţului veteran încît abia spre sfîrşit realizezi cît de dur şi de rece e. Chiar, cît de dur şi de rece e Hackman? Ei bine, nu încerca să treci peste el cu buldozerul, nici să-l bagi la cuptor ca să-l topeşti - cuptoarele şi buldozerele au şi ele sensibilităţile lor, e păcat de ele. Cît despre personajul lui Hackman, de mai multe ori în cursul filmului este introdusă posibilitatea că ar avea şi el un punct vulnerabil - vîrsta, soţia -, un punct care va deveni fisură, care va deveni falie. Dar sînt într-adevăr puncte vulnerabile, sau numai fire de praf de care el se poate descotorosi cu un bobîrnac?
În final aflăm, dar un mister tot rămîne: înainte de a se despărţi de partenerul său (Delroy Lindo, la fel de cool ca Hackman), el îi promite că îi va trimite partea lui din aur, celălalt spune OK şi asta-i tot, dar ce-am văzut între ei în momentul acela e, în contextul filmului, mult mai şocant decît toate trădările de pînă atunci: iată doi oameni care mai au încredere unul în celălalt.